Ca să nu existe dubii, am pus și bonul în punga cu mici. Acum pot afirma chestii fără să mai poată veni cineva să îmi spună, superior, Ah, nu ai mâncat mici de la Ciotoianu.

Băi copii, e un sacrilegiu să spuneți că micii de la Ciotoianu sunt peste cei de la Cocoșatu. Denotă analfabetism culinar de ăla groaznic, nu așa, o lipsă completă de papilă gustativă. Nici măcar nu au compoziții asemănătoare, nu sunt în același sector, nu, nu sunt în aceiași galaxie a gustului.

Micii de la Cocoșatu au textură fină. Grătărisirea medie îi face să aibă o dulceață inconfundabilă și acea culoare care îi deosebește de micii mediocri de care e plin Bucureștiul. Micii de la Cocoșatu nu băltesc de amoniac, ca să crească și nu se micșorează după ce se răcesc. Micii de la Cocoșatu sunt THE BEST SMALL EVER.

Micii de la Ciotoianu sunt…mici muncitorești. Lungi și mulți, roșii, cu un gust nedefinit. Nu sunt neapărat răi, dar nu sunt nici în top 3 mici din București. Am mâncat ceva asemănător, roșii și cu gust de ceva, poate boia, în Cluj, la nuștiuce bodegă mă dusese Răzvan, Hai să îți dau cei mai buni mici din Cluj. Dacă ăia sunt cei mai buni, acum înțeleg de ce le mor neuronii ardelenilor, din cauza mâncării proaste, grase și cu multă boia.

Se aseamănă cu ce se vinde acum pe la Sat Boss. Nu nasoli, dar nici nu aș mai cumpăra. De exemplu, mici nasoli am mâncat la Friends Pub, în Titan. Absolut nemâncabili, mai erau numiți și ceva gen Micii de altădată. Cu siguranță, prin altă dată ne referim că sunt rămași de pe vremea lui Păstorel și i-au reîncălzit.

Phew, ce mi-am luat de pe suflet greutatea asta.