Am avut un văr, mult mai în vârstă decât mine. Un copil inteligent, voios, plin de haz, o bucurie pentru părinţii săi.
La vârsta de 10 ani a făcut o călătorie în Japonia, unde a fost muşcat de o oareşce gâză sau ceva, drept pentru care a rămas paralizat total.

Nu putea mişca decât degetul mic de la mână şi respira cu ajutorul unui aparat care îi comprima şi decomprima cutia toracică. Da, şi putea vorbi.
După ce a rămas paralizat, a avut o perioadă de recuperare psihică, după care a început să înveţe. Citea tot ce prindea, mama lui era lângă el şi îi dădea paginile, scria după dictarea lui, repetau împreună tot ce era necesar.

În timp, a ajuns consultant pe la nuştiu ce minister, cu un salariu fabulos şi pentru vremurile astea, maşină care îl lua şi aducea acasă, medic personal, toate asigurate de angajator. Asta pentru că era foarte bun şi merita fiecare leu investit în el.

Din păcate, a murit la 47 de ani, datorită unor complicaţii.
De ce repet această poveste?
Pentru că în ultimul timp a erupt o recrudescenţă a milei pe bloguri. Nu mai facem nimic pentru cei care au valoare, pentru copiii care au nevoie de un sprijin pentru a deveni oamenii cu care să ne mândrim peste ani. Noi suntem ocupaţi să ajutăm diverşi, cu diverse probleme, de la sănătate până la chestii materiale.

Sincer, sunt sătul până peste cap.
Aş vrea şi eu puţin ajutor, de la cineva. Provin dintr-o familie defavorizată, am un copil, stau cu chirie, sunt urât, chel, gras şi burtos.
Help, anyone?