Articol scris de Cristina, care e curioasă de feedback de calitate, ca să știe dacă mai continuă să scrie sau nu.

Nu trece lună să nu și pună ștreangul de gât câte o vedetă plină de bani și de succes. Și nu pot să nu mă umplu de nervi și uimire când tot facebookul o ia razna și pune întrebarea complet genială: “oare de ce s-a sinucis? Că bani și succes avea.” Asta îmi arată mie cât de ignoranți suntem în ceea ce privește prioritățile în viață. Și cât de dornici suntem să aruncăm bani și succes pe o problemă ca să scăpăm de ea.

Pentru mine și alți fani ai terapiei, care ne luptăm cu depresia de când eram mici, e evident de ce s-au sinucis: pentru că nu mai doreau să fie vii. Ceea ce e complet diferit de “pentru că voiau să moară”. A dori să încetezi să trăiești nu are nici o legătură cu violența sau cu lașitatea și prostia. Are în schimb o mare legătură cu incapacitatea de a îți controla propriile trăiri. Iar chestia asta nu e o crimă.

Mă revoltă până la delir stupiditatea și lejeritatea cu care unii oameni aruncă opinii ca “a fost un laș, dar copiii ăia pe care i-a lăsat în urmă, vai ce prost, sinucigașii sunt cei mai oribili oameni, trebuie să fii foarte prost să te sinucizi”.

Acești oameni care își sedează fricile cu alcool, prietenii multe și diverse, vieți sociale extrapulifantastice, sală de trei ori pe săptămână, copii și ce or mai găsi ei, dar refuză să înțeleagă că reacțiile de genul de mai sus izvorăsc din frica de căutare de sine si, prin extrapolare, de înțelegere a sinelui și a celor din jur, mă sperie cel mai tare. Siguranța asta, provocată de frică neconștientizată că, “mie nu o să mi se întâmple niciodată” mă face să privesc cu amărăciune în jur și să constat că suntem praf. Am dat greș atât de tare la tot ce ține de omenie și bunătate că nici o mie de heruvimi pe cap de locuitor nu ne mai poate salva.

Depresia e cancerul spiritului. E dementorul care vine pe neașteptate, te seacă de orice bucurie și îți pune în față o oglindă stricată care te arată ție însuți în cele mai sumbre impostaze ale tale. E călăul care vine și decapitează din tine jumătatea de cap care îți arată că ești și bun, și frumos, și demn de iubire și înțelegere. E vocea critică din capul tău, preluată de la părinți sau bunici sau orice formă de autoritate ți-a dominat copilăria, care continuă să te hărțuiască până la maturitate și, dacă nu găsești o cale să o împaci și să o trimiți departe de tine, te impinge să faci lucruri nesăbuite.

La noi aici, iubirea se plătește. Suntem aceste curve care nu vrem să dăm nimic: dragoste, atentie, bunătate dacă nu ne iese ceva în schimb, dacă nu picăm noi în picioare. Mă umflă răsul când văd oameni “răi”. Nu de altceva dar dacă îi iei la bani mărunți și apeși pe butoanele potrivite, storci din ei lacrimi mai grase și mai frumoase decât din cea mai sensibilă fetișcană de liceu. Din toți. Nu e o generalizare. E un adevăr. Avem tendința asta cretină de a nu fi capabili să înțelegem că realmente oamenii sunt buni dar că și-au format mecanisme prin care fac față mediului înconjurător.

Da, dar pedofilii? Păi da, tocmai. Oamenii ăia cel mai probabil au fost abuzați în copilărie. Criminalii, pedofilii, violatorii, cei mai răi oameni de pe pământ au ajuns așa pentru că li s-a injectat în creier critică și lipsă de atenție. Pentru că au fost chinuiți și au învățat că durerea fizică și psihică nu sunt ceva chiar atât de rău. Și noi ce facem după ce îi prindem? Exact ce faci cu un pittbull după ce ți-a omorât câinele: îl bațI până îl omori. Pentru că suntem ființe superioare, evoluate și știm că violența repetată duce la iubire și mântuire.

Numai programele de reeducare din închisorile de la noi sunt martore câți oameni bolnavi psihic au intrat acolo și au ieșit cetățeni respectabili pentru că li s-a acordat o a doua șansă, terapie, reeducare, posibilitatea de a începe o nouă viață după ce au trecut prin calvar. Firește, dacă nu e evident, eram ironică.

Dar suferim și ne dăm cu curul de pământ când își pune Chester ștreangul de gât și ne spune vă pup din mers (sau din atârnare). Nu cumva să deschidem subiectul depresie, pentru că depresia e o tristețe care trece și nu ești tu destul de dârz și destoinic. Uite eu, beau două trei beri și imediat sunt ok. Mădălina Manole pe de altă parte a băut furadan cum beau eu tequila pentru că era fraieră. Și vai, câte glume pe tema asta nu am auzit. Câți dintre prietenii mei apropiați pe care îi respect și îi cred oameni ok nu au folosit măcar o dată chestia cu furadanul ca pe o glumiță bună.

Pentru că asta facem. Ne speriem atât de tare încât nu suntem în stare să stăm și să analizăm: ce anume din viața unui om poate fi atât de oribil încât să îl determine să își înfrângă instinctul de supraviețuire și, mai mult, să aleagă o cale deosebit de violentă și dureroasă să pună capăt existenței? Le-am pus întrebarea asta unor prieteni. Mi-au spus că sinucigașii sunt proști. Eu le-am spus că sinucigașii sunt nu numai extrem de puternici dar și extrem de îndurerați din moment ce instinctul de supraviețuire a capitulat. Și le-am propus să ia un cuțit să încerce să se taie la un deget. Răspunsul a fost “cum să fac așa ceva, sunt nebun?”. Nu, nu nebun trebuie să fii ci efectiv bolnav de depresie. Pentru că reacția asta de refuz e exact ceea ce ne ține în viață pe toți când trecem prin momente cumplite. E atât de fin încât îl considerăm un dat dar e și unul dintre cele mai puternice instincte alături de cel de perepetuare a speciei. Unora dintre noi acest instinct le dispare cu vremea.

Nu am nicio concluzie, scriu acest articol depresivă la rândul meu, așteptând ora de terapie și încercând să conving oamenii să lupte atât pentru ei cât și pentru cei din jur. Și să nu se mai sperie. Depresivii, tulburații, specialii, nebunii, suntem noi toți. Trebuie, dacă vrem să mai salvăm ceva, să ne salvăm pe noi înșine și înțelegându-ne pe noi să îi înțelegem și ajutăm și pe ceilalți.