Scris de Stefania

Pentru a obține Compostela (atestatul oficial de pelerinaj), trebuie îndeplinite doua condiții:
1- trebuie parcurși măcar ultimii 100 km mergind pe jos (cu bicicleta 200, cred)
2- pe certificatul de pelerin pe care îl iei cînd începi călătoria, trebuie sa pui macar două ștampile pe zi din locurile prin care treci.
Dintre acestea, una e pusă la hostelul sau pensiunea unde înnoptezi, cealaltă se găsește de obicei la bar (unde bei o cafea sau iei micul dejun) sau la centrele informații sau unde e afișat “aici stampila” .
Desigur, barurile sunt cele mai frecventate, fie din necesitate, fie din cauza publicității. Într-o zi am băut a treia cafea cu gheata doar pentru că pe afișul de la intrare era scris ” singura stampila in doua culori de pe tot parcursul”. Eh, asta e, sunt bună, frumoasă ca o rățușcă și înghit orice gălușcă, pradă ușoară a publicității.
Pentru primul punct Sarrià e orașul cel mai util. Se află la 114 km și se poate ajunge ușor cu trenul sau autobuzul. Este punctul de plecare pentru cei care doresc sa facă pelerinajul in format ” minimul indispensabil”.
Asta e motivul pentru care numărul de pelerini care se îndrepta azi dimineață catre ieșirea din oraș, era de cinci ori mai mare decit pina ieri.
Pe drumul de la Ponferrada la Sarrià învățasem sa recunosc vreo douăzeci de fețe, acum eram pierdută între o sută de chipuri noi. La un moment dat, am numărat pe stradă înaintea noastră cam treizeci de persoane. Parcă eram un grup in excursie cu școala, mergind catre Disneyland.
In fața noastră e o gașca de cinci fete. “Cintam un cintec?” propune una dintre ele. “Nu, mai bine palavragim!” Le depășim și ne răspund în cor la salutul “Buen camino” …. Zic “Ce plăcut e să le auzi vocile proaspete!” Domnul meu răspunde “Și mai ales ce bine că fac ceva sănătos ca mersul pe jos, in loc să fumeze droguri!” Mai tirziu avea să le vadă la supermarket, uitindu-se la sticlele de lichior. 🤫.
Un grup de baieti vine din Insulele Canare. Toți au tricouri galbene, cu logo-ul “Amici de Camino de Santiago”, rid și glumesc între ei.
Pentru a ajunge la Portomarin trebuie sa traversăm un pod foarte înalt, susținut de coloane și arcuri elegante. Vine amețeala privind in jos. Dar se pot distinge în apă rămășițe de construcții, poate resturi ale unui pod mai vechi? Nu, sunt prea extinse, arata mai degrabă ca niste garduri de piatră.
Jumatatea mea mai bine informata îmi spune că vechiul sat era amplasat chiar în valea dintre dealuri. Cînd a fost construit barajul Belesar, a fost deviat riul din apropiere, inundindu-l, iar satul a fost reconstruit in virful dealului. L-au cocotat cit au putut si pentru a ajunge la el, după trecerea pe noul pod trebuie sa urci încă alte 50 de trepte.!🥴
Seara ne-am plimbat prin orașel. A fost placut sa ne recunoaștem, sa ne salutăm, sa umplem mesele la baruri. Mihail e din Croazia, iubeste Italia , zice ca in fiecare an isi ia concediu doua saptamini pentru a calatori cu rucsacul, vorbim despre muzica clasica . Nu-i place vinul casei. Tobias e neamt, spune ca a fost in Afghanistan, ca soldat.
O placă de metal lîngă biserica povestește că a fost demontata și reconstruita sus, bucată cu bucată, ca un Lego uriaș. Pe coloanele din centru sunt fotografii care arată vechiul sat de acum mai bine de șaizeci de ani.
Văd pe o bancă un bărbat care rămîne așezat mai mult timp. Sa tot aiba cam șaptezeci de ani, are aspectul unui rătăcitor (unii l-ar numi vagabond) dar e îngrijit. Ceva in modul în care vorbește îmi atrage atenția.
Mă apropii. Se numește Andoni Moreta. Povestește că era profesor de psihologie și pedagogie, dar de cînd o elevă a lui, cu autism, a căzut de la fereastră, viața i s-a schimbat.
“Era vina mea, înțelegi? Eu deschisesem fereastra aia!” Fetița a intrat în comă și profesorul a decis să facă pelerinajul la Santiago de Compostela pentru a-i cere sfintului sa o vindece. Dar după două luni fetița a murit și el de atunci nu s-a mai oprit, ratacește prin lume.
Au trecut 14 ani. Poarta mereu o carte in rucsac. Îmi spune că trăiește cu ce ii dau oamenii, pentru că el crede in bunătatea sufletului. Nu cere niciodată de pomană, doar accepta ce i se dăruiește. Un singur lucru nu primește : apă.
“Ti-a mai ramas putin, 80 km si ajungi!” Punctualizez “De fapt sint 90!” Il vad cum se intristeaza si muta privirea undeva, departe… “N-are rost, omule!” Simt ca am facut ceva gresit. “Ce anume nu are rost?” “Sa te superi pentru atita lucru. 10 km mai incolo sau mai incoace…. Tu ai facut El camino! Nu conteaza numarul de km” ….
Îmi mulțumește pentru plasa pe care i-o întind, a văzut deja că printre chestii de mîncare se află și o cutie de bere. Estrella Galicia, claro. Mă privește și spune “Tu o sa reușești să ajungi! Și citește întotdeauna o carte! Buen camino!”

…….

Aseară a fost o furtună teribilă. A început ca o ploicică ușoară, răcoritoare apoi vintul s-a dezlănțuit. Încă n-o știm dar pe drum vom întâlni un stejar rupt în două, iar agenții de la Conservacion del camino de Santiago ne vor îndrepta către un mic ocol. Azi trebuie sa îmi pun într-adevăr mîneca lungă. .
La șase dimineața primele umbre incep sa se miste in tăcere pe străzi, cautind un bar unde sa bea prima cafea a zilei. Înafara orașului limbile se dezleagă și Turnul Babel își reia călătoria.
Am controlat prognoza meteo, va fi înnorat azi. Cu atît mai bine, aerul răcoros e prietenul nostru. In schimb, după primii km începe o ploaie in rafale, aproape deodată, fără să se anunțe. Abia am apucat sa ne punem pelerinele, că s-a oprit. Mă uit la cer și îmi dau seama că doar o scurtă pauză.
Între timp ajungem la un bar. Este primul după ieșirea din oraș, asa ca e plin. Cînd comanzi ce dorești te întreabă cum te numești iar cînd e gata, te cheamă pe nume, nu cu număr ca la McDonald’s.
Avind in vedere și considerind că:
1. In primele zile observasem citeva cuiburi de barza și am exclamat “nu le-am văzut de o grămadă de timp! Știi ce înseamnă prezența berzelor?” iar M, privind munții la o aruncătură de bat, a răspuns “Înseamnă că vulturii au mîncarea asigurată?”.
2. Cînd un dulau uriaș, de aceia care păzesc cirezile, a trecut pe lîngă noi, și am întrebat jucăuș “Unde sunt vacile pe care ți le-au dat în grijă?” , M a comentat “Le-a mîncat, de aia a crescut așa mare!”
3. La dezolarea mea “Dar m-am uitat la 3bmeteo și nu dădea previziuni de ploaie pentru azi!” , el a răspuns “Ai greșit! Trebuia să te uiți la Meteo Galicia, care ți-ar fi spus : poate ca plouă, poate ca nu!”
4. La întrebarea din chestionar “motivul acestei călătorii” tot el a răspuns “pentru a sta doua saptamini departe de fiul nostru!”.
Avind in minte aceste considerații, cînd i-a venit rindul și barmanul l-a întrebat “cum te cheamă?” i-am sugerat “spune Darth Vader” (personajul negativ din Războiul Stelelor, pe care tata și fiu îl urmăresc împreună cu pasiune).
Cît despre mine, cu toiag, pălărie cu boruri largi și pletele in vînt, cu modestie spun că umbra mea seamănă cu Gandalf , vrăjitorul bun și înțelept din Stapinul Inelelor

………..