– Imi vreau copilul! Este al meu, trebuie crescut in religia mea, printre rudele sale.
– Copilul asta e nascut din mine…
– Si va creste cu mine!

Si asa a inceput fuga. Pe jos, noaptea, prin ploaie, cu cun copil de o luna in brate. Mancau daca aveau ce, dormeau cand gaseau unde. Trebuia sa ajunga acasa.
– Mama, am venit, eu si puiul meu…
– Ce cauti tu aici? De ce nu esti langa “dragostea ta, zeul tau”?
– Vrea sa imi ia copilul.
Se auzeau batai puternice in poarta.
Era el.
– Am venit sa imi iau baiatul. Este singurul meu baiat si trebuie sa fie crescut in felul nostru.

Alta alergare, peste dealuri, prin paduri, pana la biserica.
– Parinte, vreau sa botezi acest copil.
– Cine ii este tatal?
– Tatal sau…a murit
Si a trecut timpul. Zeul devenea din ce in ce mai pamantean. Contributia la cresterea copilului nu ii era pe plac.
Intr-o zi, pe ulita satului a aparut o masina a salvarii.
– Buna ziua, am venit dupa copilul abandonat, sa il ducem la centrul de plasare minori.
– Care copil abandonat?
– Doamna, avem acceptul tatalui si confirmarea ca sunteti o mama denaturata. Va rog sa ne dati copilul.
E un miracol ce efect are asupra psihicului unui slujbas la stat, un topor tinut de doua maini zdravene.

– Ti-am vrut numai binele…
– Ai vrut sa imi iei copilul de langa mine!!
– Esti inca prea tanara, nu poti creste un copil cum trebuie, lasa-i pe cei care se pricep la asta sa se ocupe.
Lumea ei muri inca o data….

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.