Am fost unul din copiii anilor 74, nu știu ce generație e (millenials, genx, rahaturi de astea). Poate și datorită acestui ghinion, am fost unul din copiii care au crescut până la maturitate fără a li se spune vreodată Te iubesc. Niciodată. Ever never. Sub nicio formă. În familia mea exista vorba Copiii se pupă doar noapte, ca să nu știe. În rest, desigur, bătaie și urlete.

Rezultatul a fost un tânăr adult stingher și incapabil de a verbaliza ceea ce simte către cei din jur. Și acum, deși m-am autoeducat la modul agresiv, îmi vine ușor peste mână să spun cuiva că Te iubesc. Asta nu mă împiedică, totuși să o fac și să le spun asta copiilor și soției în absolut fiecare zi, pentru că orice zi poate fi ultima.

Desigur, urăsc profund genul acesta de așa zisă educație și mă zgârie pe creier când aud despre pedepse aplicate copiilor pentru că nu fac chestii. Asta deși adulții lor idioți părinți, dacă ar fi pedepsiți, eventual fizic, pentru greșelile pe care le fac zilnic, ar fi profund revoltați, cum adică să mă lovești pentru că nu am făcut nuștiuce tabel?

Ieri, fi-miu a avut ca temă la școala online poezia asta.

Vă spun, m-a luat cu tremurici pe spinare. Efectiv mă reîntorsesem în trecut, certat, bătut și băgat în baie, pe întuneric, cu fața lipită de pământ, căutând un fir de lumină pe sub ușă, speriat de tot ce era în jurul meu ascuns. Și cu mămica gingașă care vine după ce adoarme odorul, să îi șteargă plânsul.

Fmm de cretini, astea sunt ideile care trebuie parsate în mintea copiilor, că e ok să fii certat și ținut în întuneric, că vine mămicuța noapte, pe furiș? Asta e sistemul educațional, să înveți copilul că chiar dacă e abuzat și abrutizat de părinți, să doarmă liniștit, că îi șterge mama lacrima noaptea?
Băi, băi, nu am cuvinte…