Mă uitam la știrea asta de ieri, cu fotbalistul care a zburat de pe o stâncă spre celebritatea oferită de premiile Darwin și, ca părinte, nu reușesc să înțeleg o chestie. Când ai copii, de ce ți-ai asuma riscuri stupide și inutile?

Am făcut sport de performanță. Am fost în pericol de moarte de zeci de ori, ca pompier. Am sărit în apă și de la trambuline, și de pe diguri. Am făcut inclusiv un curs scurt de cascadorie la Grivița, pentru niște filmări, ca să înțeleg cum poți sări de la 4 metri fără să îți rupi ceva. Am luat bătaie în cartier, am mai și dat, știu cum e să îți iei un lanț în gură și știu cât doare.

Dar, din momentul în care am avut copii, totul s-a terminat. S-a terminat cu acrobațiile, s-a terminat cu prostia. Pentru că, my feather, sunt responsabil pentru 3 suflete, cum ar fi să le ajung povară sau să crăp ca un tâmpit, sărind de pe o stâncă și să îmi las copiii singuri, pentru că îmi place mie adrenalina? Nu am apucat să fac bungee sau parașutism? Nasol, nu îl fac decât când ultimul copil e pe picioarele sale și nu mai are nevoie de mine ca să aibă ce să mănânce mâine.

Și nu doar eu gândesc așa. Cunosc oameni care au renunțat la alpinism sau enduro, nevastă-mea și-a vândut motocicleta fără să aibă vreo remușcare, în ideea că acum alții depind de noi, nu mai suntem singuri.

Deci de ce ai sări astfel spre moarte?