De ce nu las eu locul la coadă, fie tânără domnişoară sau bănuţă petardă? Mi-am adus aminte când citeam la grasul de Andrei un articol.

Stăteam eu calm la coadă în hypermarşe, când văd o doamnă care se fâţâia prin jurul cozii, cu o pungă cu mere în mână. Eu, inimă miloasă, suflet săritor, m-am gândit că o fi doamna cu copil acasă, se grăbeşte să îi facă un compot, în fine, am construit un întreg scenariu în capul meu.

Aşa că, plin de majestuozitate, îi fac semn, imperial

– Veniţi în faţa mea, vă rog.

I s-au umplut ochii de zâmbet şi fericire, eram atât de mulţumit de fapta mea, de zici că era cât pe ce să prind primul tren spre rai.
Când ea se întoarce spre şirul lung de case şi strigă:

– Muguraş, vino aici, că uite, domnul a fost destul de drăguţ să ne lase în faţă.

Şi a apărut Muguraş, cu cun căruţ plin cu porcării, dar ştii cum, plin ochi, mi-a mulţumit respectuos, după care a intrat în faţa mea.

Am stat cred că minim 15 minute în plus, Muguraş şi-a adus aminte că nu a luat făină, după care ea şi-a adus aminte că nu a luat cola la cutie mică de 0.33 Nu vă supăraţi, nu? acum fug repede repede, au încercat să plătească cu cardul, nu le-a mers `Nu se poate domn`le, am bani pe card, sună te rog pe cineva` completat cu `Muguraş, dar nu am plătit ieri la Ikea alea`, Muguraş calmându-se brusc, plătind cash, plus `Ia vezi că ai tu nişte bonuri de masă în buzunarul interior de la geacă` ` dar de unde ştii ce am eu în buzunarul de la geacă, mă controlezi` şi tot aşa.

Concluzia?
Să văd că moare în faţa mea şi nu îi dau locul. Moare, la spital, nu la coadă la casa de marcat.