Prima dată când am înțeles ideea că oamenii mor a fost pe la 4 ani și ceva. Eram undeva la Porțile de Fier și tocmai citisem un ziar local, ceva, unde era elogiat un vajnic domn care tocmai ce împlinise 100 de ani. Avea și o poză, el, prin niște straturi de legume, bănuiesc că la CAP-ul local. Atunci m-am dus la mama și am întrebat-o dacă toți oamenii trăiesc 100 de ani. Mi-a răspuns fugitiv că da, dar știam și simțeam că nu e adevărat.

Atunci am început să fiu atent la ce se întâmplă în jurul meu și să îmi dau seama că, de fapt, când cineva dispărea din jurul nostru, dispărea definitiv, nu mai exista, nu se întorcea de nicăieri, nu pleca niciunde, ci doar se oprea din funcționare.

Nu am vreun scop legat de rândurile acestea, doar mă gândeam că, de multe ori, ne tratăm copiii de parcă aceste concepte le-ar fi inaccesibile și ininteligibile, ceea ce e complet neadevărat. Copiii înțeleg ideea de moarte și de dispariție și au nevoie ca cineva să le explice cursul natural al vieții și că moartea nu e o tragedie decât pentru cei ce rămân în urmă și asta doar dacă aleg să fie o tragedie.