Prima dată când am înțeles ideea că oamenii mor a fost pe la 4 ani și ceva. Eram undeva la Porțile de Fier și tocmai citisem un ziar local, ceva, unde era elogiat un vajnic domn care tocmai ce împlinise 100 de ani. Avea și o poză, el, prin niște straturi de legume, bănuiesc că la CAP-ul local. Atunci m-am dus la mama și am întrebat-o dacă toți oamenii trăiesc 100 de ani. Mi-a răspuns fugitiv că da, dar știam și simțeam că nu e adevărat.

Atunci am început să fiu atent la ce se întâmplă în jurul meu și să îmi dau seama că, de fapt, când cineva dispărea din jurul nostru, dispărea definitiv, nu mai exista, nu se întorcea de nicăieri, nu pleca niciunde, ci doar se oprea din funcționare.

Nu am vreun scop legat de rândurile acestea, doar mă gândeam că, de multe ori, ne tratăm copiii de parcă aceste concepte le-ar fi inaccesibile și ininteligibile, ceea ce e complet neadevărat. Copiii înțeleg ideea de moarte și de dispariție și au nevoie ca cineva să le explice cursul natural al vieții și că moartea nu e o tragedie decât pentru cei ce rămân în urmă și asta doar dacă aleg să fie o tragedie.

15 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1

    Like

    3

  2. #2

    E interesanta observatia ta, si evident adevarata.

    Chiar ma gandeam zilele trecute la ceva asemanator, dar aplicat adultilor.

    Mai exact, de fiecare data cand ne lovim de probleme in relatie – despartiri, divorturi, etc.

    Ce bine ar fi daca am reusi sa intelegem si sa acceptam ca despartirea de cineva iubit nu e de fapt o tragedie imensa, pentru ca respectivul/respectiva nu a murit, nu a disparut din existenta, e tot aici, doar ca nu mai e neaparat alaturi de noi cu acelasi statut.

    Si ca daca ii iubim, ar trebui sa ne bucure ca vor avea sansa la fericire, chiar daca e alaturi de altcineva.

    Si ca, poate, cine stie, ne vom reintalni mai devreme sau mai tarziu, vom povesti, vom depana amintirile care ne-au facut fericiti si vom realiza ca viata e prea scurta pentru a suferi dupa cineva de care ne putem bucura in continuare, ca amici, prieteni, la fel ca inainte…

    Egoismul, narcisismul se aplica in toate aceste situatii, mai ales in cazul mortii, pentru ca pentru cel decedat aproape sigur nu mai exista vreun regret, ci doar pentru cei ramasi in urma sa umple un gol.

    21

    • #3

      Dragos, deci daca intr-o buna zi se sictireste proprietarul blogului si te da afara inteleg n-o sa fie o tragedie imensa pentru noi, vei fi in continuare alaturi de noi dar doar cu alt statut. Si ne vom reintalni si ne vei povesti ce cacaturi ai mai facut pe alte bloguri.

      Si ne vom bucura la fel ca inainte.

      Are sens.

      0

  3. #4

    La 4 ani tu citeai ziarul?

    8

    • #5

      da, in jur de 4.5 ani

    • #6

      Și eu am învățat pe la 5 ani să citesc, mai mult din plictiseală (fără TV, radioul mergea numai din când în când). Pe vremea aia copiii învățau abia pe la 7 ani să citească și lumea o trata ca pe un semn că sunt un mare geniu. Îți dai seama că dacă eram un mare geniu, nu stăteam acum să comentez pe internet, ci rezolvam din problemele omenirii.
      Acum mă uit la copiii mei și ăla mare deja știa majusculele de tipar pe la 4 ani și acum citește relaxat (dar lent) chestii. Cred că se insistă foarte mult și la grădinițe, că eu n-am stat prea mult cu el să-l învăț.
      Probabil că mulți copii încep să fie capabili pe la 4 sau 5 ani să înțeleagă ideea de citit texte.

      La polul opus, am citit deja câteva articole pe net în care profesorii trag un semnal de alarmă că au din ce în ce mai mulți copii care pe la 9-10 ani rămân în urmă cu cititul.

      Deci ori e varietatea foarte mare între abilitățile copiilor între 4 și 10 ani, ori ceva se întâmplă în perioada aia de le mai taie elanul prichindeilor.

      0

    • #7

      depinde foarte mult de mediu. daca nu ai de pe ce citi si nu vezi oameni citind in jurul tau, nu te vei apuca de citit de la 4-5 ani.

      0

    • #8

      @bea, profesorii aia (de fapt invatatori) care se plang ca exista copii ce raman in urma cu cititul la 9-10 ani, ar trebui sa se inyrebe ce au facut ei pentru acesti copii cand aveau 7-8 ani. Cat de mult i-au incurajat si cat i-au ajutat sa citeasca.

      0

  4. #9

    Năvodari, tabăra Delfinul, prima dată la mare, 1987.
    M-a dat un val peste cap, am stat cateva secunde fara să pot ieși din apă si mi-am dat seama că voi muri.Ceva m-a tras la suprafața, moment in care am conștientizat perfect moartea. Stiu exact ce am simțit atunci, senzatiile sunt f clare in mintea mea si acum. Destul de ciudata chestia asta, aveam doar 8 ani.

    14

  5. Știam deja ce este moartea, dar prima dată când am conștientizat-o și mi-am dat seama că nu avem cum ne lupta cu ea a fost în timpul unui vis în copilărie.
    Am visat că a murit fratele meu (este viu și bine în realitate). În vis am vrut să fac ceva, dar mi-am dat seama brusc că nu mai pot face nimic și mi-a rămas un gol în suflet de care-mi amintesc și după circa 50 de ani care au trecut.
    Amintirea este la fel de vie acum ca și în momentul în care m-am trezit.

    7

  6. #11

    Nepoata mea. Cred ca avea cam 3-4 ani. Prin plimbari gasise un caine mort, ocazie cu care a aflat termenul de cadavru.
    Fast-forward o perioada, ne moare o ruda. Nepoata cand afla: “Adica a devenit cadavru?”

    3

    • #12

      Da, si fi-miu cand am prezentat prima oara ideea ca ne nastem, crestem, suntem adulti, apoi imbatranim si murim, eram in tramvai veneam de la gradinita, langa noi un nene mai la 70j-80j de ani asa. Fi-miu cu voce de stadion: Maaaaami, nenea este batran? Eu, politicoasa cu mosu zambind la noi: Da, mami, domnul este un domn in varsta. Fi-miu: Aha….si o sa moara in curand? ……!!!!!! Nu a mai zambit mosu la noi restul drumului…

      1

  7. Desi scoala a livrat generatii intregi cu Moartea caprioarei, O ora din august sau Puiul, oarecum in societate subiectul mortii este tabu. In familie nu se discuta despre asta, la fel cum nu se discuta prea mult nici despre nastere. Barza e inca prezenta. Cum s-ar spune, o societate fara cap si fara coada, pentru ca e inacceptabil sa discutam deschis despre momentele importante ale vietii, pe care le impachetam in povesti medievale ca sa nu suparam zeii sau pe mam’mare. Iar cand a batrana se duce, e tragedie antica, cu lesinaturi, bocete si vai, a murit cu zile, desi avea 99 de ani si 3 organe lipsa.

    6

  8. #14

    Parere personala bazata doar pe cazul meu, frica copiilor de moarte se transmite de obicei de la un parinte care nu este el insusi impacat cu ideea de moarte. Si intr-un fel, sa fim seriosi, niciunul dintre noi nu e impacat cu ideea mortii, e natural, e instinctul de supravietuire, frica de necunoscut. Se adauga aici traume, drame personale care ne fac sa fim tematori de durerea celuilalt mai ales de durerea copilului.

    Daca mai ai si un copil parabolic care trece prin straturile de bullshit si bravada oficial afisata a parintelui si te citeste ca pe abecedar…

    Eu am fost pe ambele parti ale baricadei, copil care a trebuit sa inteleaga finalitatea mortii si a pierderii ireversibile, inconjurat de adulti carora le era prea teama de durerea mea pentru a aborda altfel subiectul decat printr-o ignorare apasatoare.

    Acu, niste ani mai tarziu, moartea a fost prezentata copiilor ca o parte fireasca a ciclului vietii, ca la plante la orice e viu in natura, etc, cu seninatate si cu o impacare pe care inca nu o resimt. Se prind. Mai ales ala mare, parabolicu. Nu ii e atat de mult teama de propria moarte, pe aia a rezolvat-o usor, eu nu o sa mor niciodata, o sa traiesc 1000 de ani ca o sa mananc sanatos si o sa fac sport. Ok, mult succes, mami. Ce nu am putut sa evit si sa rezolv este frica ca moare cineva drag si in cazul nostru frica ca mor eu, ma-sa. Asta e o anxietate pe care banuiesc ca am transmis-o fara sa vreau. Morala fiind, daca parintele nu se repara la timp sau deloc, indiferent de teoria prezentata, copilul va simti si va prelua anxietatea adultului. Lucram, incercam.

    2

  9. #15

    sincer, de mine nu imi aduc aminte cand si in ce imprejurare am descoperit moartea.

    fi-mea m-a lasat masca, pe la 3 ani, cu intrabarea: daca voi muriti cine o sa aiba grija de mine? cui ii lasati cheia?

    n-am o explicatie.

    0

Adaugă comentariu

Dacă ești la primele comentarii aici, nu încerca să faci pe deșteptul

  • Comentacii pesedisti nu sunt bineveniti
  • Nu incerca sa fii mai arogant decat mine, la mine in casa
  • Linkurile sunt foarte utile, daca nu sunt spam





This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.