apus-de-soare

Apelez la tine cu un soi de rugaminte. De multa vreme vreau sa multumesc unei persoane, si nu stiu cum sa procedez. E ceva foarte simplu, doar un cuvant, multumesc.

Cand eram mic, aveam un soi de bona care ulterior s-a transformat in menajera familiei. Nu era nici din cale-afara de isteata, nici de muncitoare, dar era cinstita si, pentru cat putea ea, isi dadea silinta. Ani de zile, eu fiind dintr-o familie de oameni destul de ocupati, fata asta ne-a ajutat constant, evident ca a fost mereu remunerata pentru asta, insa a fost un om extrem de loial, fara sa isi neglijeze responsabilitatile.

Evident, timpul a trecut, locul ei nu a mai fost la noi acasa, insa am continuat sa vorbim cu ea si s-o ajutam. Ocazional mai trecea pe la noi, o mai ajuta pe maicamea la menaj, cat sa mai primeasca si ea, la randu-i, un ajutor pentru medicamente. Din pacate, genul de om care ajunge la periferia societatii, fara ani de pensie, fara suficient de multa abilitate sa inteleaga cum functioneaza „protectia sociala” in Romania. A ajuns sa depinda de aceste vizite ocazionale la mine pentru a avea cat-de-cat-ul necesar batranetii.

Nici viata ei de familie nu a fost una prea fericita. Se maritase cu un tip mai in varsta ca ea cu vreo 20 de ani, un pervers batran care, la 80 de ani, daca iti poti inchipui, umbla cu fete de la nu stiu ce liceu, ma rog, astea sunt povestile ei, eu nu am vazut cu ochii mei. Cert este ca bosorogul se purta extrem de urat cu ea, desi era singura persoana care avea grija de el. Intr-un fel sau altul, lucrurile s-au reglat de la sine, in sensul ca ala s-a savarsit, ea ramanand mai singura si mai vulnerabila. Asadar, vizitele la mine si ai mei s-au intetit.

La un moment dat, cred ca prin 2003-2005, nici nu-mi mai amintesc cu certitudine, tipa imi propune sa imi lase mostenire garsoniera in care statea, la parterul unui bloc, pe strada Licaret Nicolae. Intre timp ea ajunsese sa fie unicul proprietar, barba-su dandu-si obstescul sfarsit. Nu a avut decat o singura pretentie: sa o ingrijesc pana cand moare. Probabil stii ca este o practica in acest sens.

Ma rog, probabil ca ai deja formata o idee despre mine pana acum, dar faza este ca, desi poate crezi contrariul, nu sunt un om lacom sau vanitos. Asa ca, desi oferta era foarte atragatoare, am refuzat. Insa, desi am refuzat avantajul proprietatii, nu am refuzat s-o ajut pe Dida (asta era apelativul pe care-l foloseam, nu ii pot divulga numele, pentru moment), si m-am angajat s-o sustin cu orice are nevoie. Am rugat-o sa nu se supere ca nu accept s-o mostenesc, pur si simplu i-am spus ca nu mi se pare moral s-o ajut din interes.

Ei bine, pentru ea, un om destul de simplu, garantia mea verbala nu a contat. Astfel ca, cu refuzul meu in buzunar, s-a dus la o agentie imobiliara, in cartierul ei, unde a pus o intrebare simpla: poate agentia sa ii intermedieze un contract cu cineva, care s-o ajute cand nu se va mai putea descurca singura, urmand ca respectivul s-o mosteneasca? Evident, nu a trebuit sa intrebe de doua ori, intrucat, ce sa vezi, patronul agentiei s-a oferit sa fie chiar el beneficiarul ofertei. Pentru care, din cate stiu, au facut si un contract, tot tacamul.

Ei bine, cum probabil ca iti imaginezi, aici urmeaza surpriza. In anii care au urmat, Dida a continuat sa vina pe la mine si sa mai dea o matura prin casa, sa bea o cafea, sa plece cu un 20-30 de lei si sa promita ca revine. De fiecare data cand o intrebam cum e cu aranjamentul, imi spunea ca totul e ok. Fara insa a intra in alte detalii, altele decat ca persoana respectiva, in ciuda tuturor practicilor vremii, o trata exemplar. Te rog sa ma crezi ca am ramas surprins.

La un moment dat, vizitele s-au rarit. Ne mai auzeam la telefon, mama ii mai trimitea prin posta cateva zeci de lei cand si cand. Ii accepta mereu. La un moment dat, pe 23 aprilie, ziua ei de nume, mama i-a trimis o felicitare, Dida nu mai raspundea de ceva timp la telefon. Dupa cateva zile, felicitarea s-a intors. Mesajul de la posta era „destinatarul nu locuieste la adresa”. Evident, am presupus ceea ce era logic, murise.

Nu vreau decat sa il gasesc, daca prin intamplare citeste blogul, sau daca cineva e familiarizat cu povestea, pe cel care a ingrijit-o, si sa ii multumesc.

Numai bine,
Der