Din comentariile prietenilor mei, înțeleg că zilele astea echipa națională de fotbal masculin are niște meciuri de mare anvergură, pe post de tentativă de calificare la vreun fel de turneu final de fotbal.

Ultima oară când am mai sperat ceva de la fotbalul românesc a fost prin 98 sau 2000, ultima oară când a mai jucat generația de aur. După aceea mi-a fost teribil de clar că cele două jeguri mafiote din fruntea fotbalului de atunci, Mircea Sandu și Dumitru Dragomir, vor distruge tot ce înseamnă jucători români de fotbal. Și nici nu m-am mai uitat, efectiv mi-am pierdut pasiunea, până și un meci de oină scoțiană e mai relevant, pentru mine.

Ce nu înțeleg eu este altceva.
Ce vă motivează să vă mai uitați la mizeria asta? Știți, la fel de bine ca și mine, că nu avem fotbal de club. Nu avem copii și juniori, la fel ca în oricare altă ramură economică din românia, copiii și juniorii există doar dacă se dă șpagă cuiva, joacă cine plătește și tot așa. Din cauza asta, nu avem fotbaliști în sine, jucătorii de fotbal români sunt niște submediocri, un agronom din Feroe le înnoadă picioarele la orice oră.

Și totuși, an de an, sperați că gata, acum e momentul, acum facem, dregem, batem, mergem undeva. Care e faza? Sunteți masochiști? Vă place suferința? Credeți în magie, gen de mâine răpciugile astea, care nu au idee de fotbal, vor deveni 10 Ronaldinho?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.