Am pus poza asta azi pe facebook.
Știe vreunul din voi starea aceea în care ți-e dor să-ți fie dor? Când ai nevoie să îți fie dor de ceva sau, mai degrabă, de cineva, dar în interiorul tău e doar gol și atât și nu simți nimic, în afară doar de gol?

Pe mulți dintre voi vă afectează acea imagine, prin lipsa oamenilor care o compuneau în mintea voastră. Părinți, bunici, singurii oameni care au ținut vreodată la voi dezinteresat. Pe mine mă afectează prin faptul că mi-e dor să simt și eu această lipsă. Doar că nu o simt, nu o am. Bunicii mei au dispărut prea devreme pentru mine, prea copil și, din cauza traumelor emoționale din acea perioadă, nu am amintiri decât vagi, niște fluturări de imagini în colțul ochiului. Nimeni nu vrea să țină minte bătaie și teroare. Cumva, creierul meu a aranjat să nu țin minte.

Mi-aș dori să am și eu dorul ăsta. Să închid ochii și să văd oameni dragi, care nu mai sunt și pe care aș vrea să îi simt lângă mine.
Dar nu îl am. Mi-e dor doar să îmi fie dor.
Și e doar o lipsă.

30 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1

    Cred ca e mai bine pentru sanatatea ta psihica sa fii usor “sociopat”, sau pur si simplu sa nu ai pe cine plange, decat sa te atasezi emotional de multi oameni si ulterior sa suferi groaznic cand ii pierzi.

    Nu cred ca e nimic de invidiat in a fi atasat emotional de persoane, lucruri sau locuri, mi se pare ca iti rapesc din capacitatea de face fata provocarilor importante ale vietii.

    47

    • Am vrut sa-i scriu lui Cetin ca imi pare rau de suferinta lui. Am dat de comentariul asta si imi pare si mai rau de nesuferinta lui Dragos.

      75

    • #3

      Un comentariu degeaba ca sa poata lumea da thumb up la comentariul de mai sus…

      0

    • #4

      Pentru ca atunci cand iti e greu locul de unde iei energie sa faci ce ai nevoie pentru tine e locul de unde simti si dorul de anumiti oameni. Sunt oamenii in relatia cu care ai invatat ca ai dreptul la demnitate sau ca esti in siguranta sa te bucuri asa cum esti fara sa fii perfect. O data ce stii ca e ok sa nu fii perfect poti sa faci si chestii dificile din ce in ce mai bine pana ajungi mult peste altii. Emotiile (chiar si dureroase sau cele negative) sunt extraordinar de utile pentru mobilizare, energizare, identificarea directiei de care e nevoie.

      0

  2. #5

    Îmi este dor de mama.

    25

    • #6

      Here, de tata si bunici.
      ps: a venit articolu’ la fix 2 zile dupa ce-am colorat niste poze de familie in alb-negru de prin tot secolu’ XX.

      0

  3. #7

    Într-un fel ești norocos că oamenii dragi mai trăiesc iar celor duși nu le duci dorul.

    10

  4. #8

    Sa vezi ce nasol este sa ii vezi cum se duc, sa traiesti asta in fiecare zi si sa te consumi in tine gandindu-te ce si cum poti sa ii alini suferinta. Vorbesc acum despre MAMA. Din pacate o vad cum se pierde incet incet ( dementa senila si alzheimer) . Ma gandesc cu groaza ca va veni ziua in care nu va mai sti cine sunt, nu-si va mai recunoaste nepotul si nora . Ma consolez cu gandul ca noi vom sti cine a fost si inca este pentru noi.
    Parca este prea devreme sa-mi fie dor, mult prea devreme.

    39

    • #9

      Este crunt! Bunicul sotiei, cel care a crescut-o si pe care ea l-a iubit pana in ultima clipa a suferit la fel. Ti se rupe sufletul sa il vezi, sa vorbesti cu el si el sa nu stie cine esti. Si cand dai sa pleci sa te ia de mână si sa iti spuna: Hai sa mergem acasa ca ne asteapta caii. Si ea, mergea tot timpul la el si se comporta normal, vorbeau, povesteau si de fiecare data cand se intorcea se inneca de atata plâns. Si da, dorul a ramas, doar ca acum merge la mormant in fiecare saptamana cu un buchet de trandafiri si o lumanare.

      25

    • #10

      Am ajuns si eu in acelasi moment cu mama, pierderea memorie(ireversibila zice dr )

      0

  5. #11

    Same here – nu mai am parinti, bunici. Pierdut din ei usor-usor incepand din ’82 pana anul trecut cand s-a terminat. Cred ca (si) de asta urasc toamna/iarna, cam pe toti i-am pierdut doar in perioade din astea cu frig, nori, ploaie/zapada.
    Norocul meu e ca ziua mea e primavara si ma ajuta muuuult sa vad soarele pe cer si iarba verde cand ma apuca ganduri din astea.
    Din fericire, am amintiri superbe, cu toti. Din nefericire, doare al-dracu’ ca am ramas DOAR cu amintirile dar cred ca sunt norocos sa am ceva de care sa ma agat.
    Nu am idee cum e fara amintiri sau cu amintiri din alea nasoale si nici nu as risca sa-mi dau cu parerea daca ar fi mai bine/rau asa “cu gol”.
    Incerc sa fac ce am invatat de la ai mei: sa merg mai departe si sa creez amintiri mishto cu familia mea pentru cand eu n-oi mai fi pe aici …

    32

  6. #12

    Iar tai ceapă…?

    10

    • #13

      Suferința și pierderea e parte din viață, eu aș zice chiar opusul, cineva care a avut și pierderi și a trecut peste ele, e mult mai puternic emoțional decât un sociopat care nu a trecut prin așa ceva.

      Am văzut oameni de genul cum spui tu, și în general ajung foarte fragili, cu timpul devin din ce in ce mai intoleranți și cum zicem noi popular, fixiști, și sfârșesc intr-o singurătate care e mai cruntă decât durerea de a pierde pe cineva drag.

      0

  7. #14

    E ciudat dar eu am inceput sa resimt lipsurile mai ales dupa ce am avut copiii. Cumva, m-am adaptat, 8 martie mi-a devenit indiferent, nici nu tresaream, mental eu nu am avut niciodata father figure, am stiut de la inceput ca nu exista baza acolo si atunci nu mi-a lipsit pentru ca that is all I knew. Si apoi au venit copiii si abia acum imi lipseste foarte tare ce nici nu am stiut foarte bine cum e sa ai…abia acum ma zgandara ca nu au bunicii aia, ma zgandara intrebarile de genul oare i-ar fi placut de mine…

    Recent, am vandut ultima parte din ceva ce mai era al meu din orasul ala in care m-am nascut si am trait aproape 20 de ani. Acum nimic din orasul legat de toate povestile copilariei mele, nimic din orasul ala nu mai e al meu si e..nu stiu…ciudat. Oamenii s-au dus, lucrurile s-au dus, e straniu, ca si cum trecutul a fost un vis…daca nu ar fi sormea nimeni din viata mea de acum nu ar mai fi cunoscut oamenii aia…cateodata ma gandesc ca e unul dintrre motivele pentru ca mi-am dorit un al doilea copil. E terifiant sa fii atat de singur, macar amintirea lor daca pot sa o impart cu cineva e reconfortant, macar e o dovada ca nu i-am visat, ca au existat cu adevarat si ca nu sunt doar o nebuna a nimanui.

    Toti mergem cu bolovanii personali in spate…mai cadem, mai adaugam pietricele…

    37

  8. #15

    Cu totii plecam… dar unde?

    4

  9. #16

    Mai bine sa nu treci prin asta.
    Dorul doare si timpul nu vindeca, raman cicatrici adanci.
    Cu bunicii si cu tata, din cei care s-au dus, nu pot sa spun ca doare asa de tare, dar cand iti pleaca jumatatea, ramai pierdut, dezorientat, nu mai ai repere de ce sa te agati..
    Mi-e dor si doare…

    30

  10. #17

    Daca-mi dai imprumut 1ooo EUR sa vezi ce dor o sa-ti fie de mine …

    35

  11. #18

    Situația e simara și la mine legat de bătăi și traume. Dar pana la urma creierul meu a “coafat” amintirile, lasandu-le în prim plan pe cele plăcute.

    Vorbesc legat de tatăl meu. Îmi aduc aminte de o bere împreună, de lacrimile din ochi în timp ce ma trimitea “la ma-ta” când ii zicea doamna care la acel moment era actuala.

    Tatăl meu a murit când avea 46 de ani, eu având 17. Probabil din setea de amintiri plăcute, creierul le-a coafat pe cele bune. L-am lăsat. E mai plăcut asa.

    Și da, simt acel dor pe care nu l-am simțit la momentul lui. Probabil vizualizez dorul pe care doresc sa-l simtă fiimea când va veni vremea, sau copiii ei fata de mine.

    Îmi place când îmi e dor de o amintire mai mult sau mai puțin fabricata de creierul meu.

    Ca o paranteza, faptul ca ai/am trăit acele lucruri groaznice (gen bătut peste mâini cu ciocanul și altele), ma face acum sa fac fata mult mai ușor actualelor probleme. Pentru ca nu le pot considera probleme, doar situații de rezolvat.

    10

  12. #19

    nici eu nu sint asa ceva, si deocamdata nu am timp sa simt ca imi lipseste sa simt asta 🙂

    5

  13. #20

    Ai mei au 87/77 stiu sigur ca e o chestiune de timp.. De aia incerc sa petrec cat mai mult timp cu ei si nu vorbesc de zile de nastere/sarbatori.. Acuma 1 luna au avut covid amandoi bine ca i-am vacinat full cu ambele doze…in rest ma gandesc cu groaza la ziua aia…anumite persoane iti lasa un gol pe care nici o sticla de vin, pachet se tigari, serial, job.. Nu il poate umple.

    11

  14. #23

    Ma crezi ca uneori ma simt vinovata ca nu mai simt nimic vis-a-vis de moartea lui?
    Uneori am zile intregi in care nu ma gandesc la el si apoi ma simt vinovata, ca nu mai sufar…ca la inceput. Si ca am o problema..de ce nu mai plang?! Sau cand merg la cimitir la fel. Nu mai am senzatia aceea sa plang pana ma descarc.
    Si cand mai am asa cate o problema, parca nimic nu ma mai afecteaza. Zici ca nu mai am suflet asa. Imi spun ca oricum gasesc o rezolvare…
    Sunt 2 posibilitati: ori am acceptat, ori refuz sa accept si inca il astept.. am senzatia ca e plecat in delegatie si trebuie sa se intoarca ..

    6

    • #24

      Offf Abi, cat de greu trebuie sa iti fie. Din experienta mea cu pierderea mamei, prima si cea mai socanta din lungul sir de pierderi, eu am ajuns la concluzia ca e un mecanism de aparare. Pur si simplu creierul intelege ca nu poate supravietui cu atata durere si mai ales atunci cand ai si alte responsabilitati si nu poti depune armele, intra in survival mode, blocheaza emotia aia continua de prabusire. E un instinct uman ca sa poti sa continui. Mai rabufneste in momente mai delicate cand esti vulnerabila din alt motiv si atunci iti cade si bolovanul. Apoi o iei de la capat cu rutina zilelor pana la urmatoarea cadere. Eu am crezut ca dupa 27 de ani aproape mi-am epuizat episoadele de plans pana la descarcare, sunt adult nu mai sunt un copil de 13 ani, am copiii mei, viata merge inainte. Apoi in vara asta am mers singura cu treaba in orasul natal si am zis sa trec si pe la cimitir. Am plans 2 ore singura langa mormant cu disperarea copilului de acum 27 de ani.

      Vina aia de care vorbesti imi e atat de familiara, imi aduc aminte si acum cat de vinovata m-am simtit prima oara cand am ras in hohote in clasa la poznele colegilor. Voiam sa imi inghit rasul, nu se poate, nu am voie sa fiu fericita, simteam ca o tradam cumva. Mi-a luat un pic sa realizez ca probabil cea mai mare frica a ei a fost sa stie ca o sa fiu trista, ca o sa fiu nefericita. Atunci m-am iertat un pic si m-am autoconvins ca ea ar prefera sa rad.

      Mai ai suflet, nu te ingrijora, singura chestie e ca acum ai o alta perspectiva asupra gravitatii situatiilor. Mi se intampla si mie in momente de tensiune, un examen, un interviu, sa ma simt detasata si mereu era din cauza ca indiferent de ce se intampla stiam ca the worst had already happened to me…

      Conflictele astea din noi mie mereu mi se pare ca ni se trag de la creierul care stie ca trebuie sa traga inainte ca sa poti trai si inima care mereu va ramane cu o bucatica undeva acolo unde inca totul facea sens. La un moment dat se impaca, sunt sigura ca deja ai asta in vedere dar niste terapie cu cineva care stie ce face poate fi de ajutor.

      Cred ca esti un munte de putere si te imbratisez cu drag.

      6

    • #25

      eu cred ca esti o femeie foarte puternica si ca ai realizat ca Grig are nevoie de tine mai mult decat are memoria tatalui sau si asta e. plangem pana ne oprim si nu mai plangem.

    • #26

      Nu mai am cuvinte… Multumesc ..
      Ma regasesc in ambele comentarii..
      Mama ma-sii de treaba :)))

      0

  15. #27

    E primul meu comentariu pe blog desi citesc de mult timp. Cetin, copiilor tai o sa le fie dor de tine pentru ca tu esti bucuria lor si le asiguri o copilarie pentru care multi suntem invidiosi. Invidie pozitiva desigur :).

    5

  16. #29

    Yeah man, si eu cand i-am spus asta psihologului ea a zis “chill man, care e treaba ta? Se cheama rezilienta emotionala, nu trebuie sa mori de durere ca ai pierdut pe cineva, mai ales pe cineva de care nu erai atat de apropiat emotional”.

    Context: tata a murit acum doua luni complet pe neasteptate. Inima.

    4