Am primit săptămâna trecută o amenințare prin poștă, nici acuma nu știu ce să fac…
Presimțeam că e ceva nasol, că eu nici facturile nu le primesc tipărite.
Ultima oară când am primit ceva la plic m-am însurat.
Și oricum, atunci era normal să primești plicuri.
Era pe vremea când internetul abia încolțea, telefoanele mobile nu erau pentru oricine iar la Miss Nevada câștigau doar femei.

Pe vremea aia, una din puținele distracții era chat-ul. Îți alegeai un nick și la umbra anonimatului erai zeul neglijatelor sau al celor cu foarte mult timp.
Nick-ul meu era Desperado. Vremuri vechi, ASL PLS.
Răspunde una într-o zi.
<olteanca> 23, F, bucuresti
Olteancă din București?… Cum vine asta?!
Zic, mno, nu e treaba mea, vorba aia, curiosity killed the chat.

> ai poză?
<olteanca> n-am poză
> atuncea dacă n-ai…
<olteanca> da’ tu ai?
> am dar dă-mi tu prima

Îmi trimite poza, aoleu ce bună-i asta, ce crăcișori, ce țâ…
<olteanca> cum ți se pare?
Băi, deci nu suport femeia care mă întreabă cum mi se par pozele ei sau ce părere am, dacă-i stă bine, dacă-i frumoasă, dacă văd ceva schimbat, chestii…
Zic:
> e un brad în spatele tău

Aici fac o mică pauză să vă zic că (din motive cu nuanță întunecată) la mine în familie nu s-a pus niciodată brad de crăciun. Poveste veche, nu stau să vă împui capul, cert e că brad și funie nu au existat. Așa că toată copilăria am tânjit după luminițe.

Chestie pe care nu știu ce mi-a venit și i-am povestit-o lu’ asta pe chat.
<olteanca> cum?! tu n-ai avut brad niciodată?
> nu, și nici poze cu femei nud…

În fine, greșeală de strategie, niciodată nu-i spui uneia despre lipsurile și frustrările tale, așa că nu s-a legat nimic, am agățat alta de la Ploiești.
Că acolo se ținea următoarea întâlnire a chat-iștilor și zic să am cazare.

Întâlnirea asta avut loc cam peste vreo 3 luni — altă greșeală de strategie, că a trebuit să mențin “relația” cu ploieșteanca, să nu pierd cazarea.
Băi și cu vreo două zile înainte să plec la Ploiești, vede mama la știri nu-știu-ce prăpădenie prin Japonia cu unii care lăsau pachețele învelite în ziar pe la metrou și le înțepau cu umbrela.

– Auzi, mamă, nu vrei să-ți împachetez și echipamentul lui taică-tu, că cine știe…
– Mamă, stai liniștită, în Ploiești nici n-au metrou și oricum, ăla e costum de apicultor, nu costum chimic…
Până la urmă am scăpat, mi-a pus vreo 6 batiste strategic prin toate buzunarele.

Întâlnirea s-a ținut într-un club de fițe cu muzică de la Radio România Tineret. Acuma, nici nu știu cum să vă zic că iar îmi reproșați că mă laud, dar eu eram vedeta serii. Normal, Desperado din Constanța… cine dreacu a mai auzit.
Băi deci n-am putut respira.
Cam cum e Cetin la sală.

Venea câte una:
– Eu sunt pisica_albă din Câmpina, îmi dai și mie un autograf?

– Cum să nu, drăguță, întoarce-te…
Alta cică:
– Auzi, dar tu nu arătai așa în poză… aveai părul lung și…
– Știu, era și Salma Hayek lângă mine.

Vine o namilă de culturist:
– Frate, tu ești Desperado?
– Dddd… Nu!
– Hai frate, că nu-ți fac nimica, da’ să-mi lași nevasta-n pace…
– Păi ce nick are?
– căprioara_cu_botul_umed…

Băi și-n hărmălaia aia cu lumini disco și globuri cu oglinzi, mă trezesc că vine una, pune un plic pe masă și pleacă.
În mintea mea era… aoleo mamă, japonezii!

Ploieșteanca cică…
– Ești doctor, iubire?

Mă duc după ea.
Și de la lumini, sau poate că era îmbrăcată, n-am recunoscut-o.
Zic:
– Domnișoară, cine ești și ce e cu plicul ăla?
– Sunt olteanca din București – zice ea mândră – iar plicul desfă-l și miroase-l. O să-ți placă.
Pfaaa, asta-i japoneză, să-mi bag…

Când s-o rup la fugă cu cele 6 batiste la nas o văd pe ploieșteanca mea curioasă cum desface plicul și scoate din el o crenguță de brad.
– Iubire, aia ți-a dat lemne?

Băi deci ăștia care nu înțeleg simbolurile ar trebui trimiși la școala de corecție.
– Nu, iubire, e cetină.
– Ce tină?
– E un brad cu globulețe, las’ că-ți zic eu.

Ca să nu vă țin în suspans vă spun doar că olteanca din București nu e alta decât Coana Tanța care acum îmi ține bradul în sufragerie tot anul.

Oricum, după pățania asta, am evitat să deschid plicuri.
Când am văzut că a venit poștașul și a băgat ceva la cutie m-a luat așa puțin cu răcoare.
Când deschid… o hârtie nesemnată cu un singur rând:
“Mai scrie și tu pe blog, bulangiule”