79 de mărțișoare

1 martie, acum mulți ani.
Eu, de când mă știu, uit de 1 martie. Și când eram mic uitam.
Am ajuns odată acasă și pentru că am uitat de mărțișor am luat repede din raft și i-am dat mamei o casetă cu Ebba Grön. Și mama bucuroasă ne-a pus să mâncăm și-a băgat caseta la Tehnoton. N-ați văzut în viața voastră cum zboară o ciorbă acră de porc, nu-i așa? Până a ajuns tata să apese stop, s-a dus dreacu și felul 2.

Fast forward cam vreo 10 ani.
Proaspăt angajat în presă, cu doi colegi și 80 de colege.
Vreo 79 dintre ele – cât și cei doi – erau cantitate neglijabilă.
Dar era una, băi nene, la paginare…
De mult mă ocheam cu ea, dar nu îndrăzneam să mă apropii de biroul ei – bărbat însurat, stau cuminte.

80 de colege, da?
Vă zic, cu asemenea competiție era imposibil să fii promovat.
Așa că munceam pe brânci. Din zori până noaptea.
Doar ce încheiasem articolele, trimis BDT, mă întorceam acasă.
Ploua finuț.
Ies de la metrou, văd tarabele acoperite cu folie și-mi cade fisa. Mă apropii de prima tarabă.
– Mărțișoare aveți?
– Dă care, frumosule?
– Cu de toate, zic, ca la șaorma…
(N-are chef de glume că plouă)
– Am d-ăștea dă 1 leu, dă 3 și dă 10.
– Amestecate.
– Câte?
Socotesc în gând, coana Tanța + colege + mămici, o mătușă, 3 bunici, vecine și fata de la paginare, zic:
– 100.
– Hargentino, vino, fă, de m-ajută!
– Da’ ce, fă, n-ai mâini?
– Domnu’ ăsta vrea 100.

Vine Hargentina.
Se uită aia lung la mine…
– Da’ unde lucraț’ domnu’?
Ce să-i mai zic, că nici nu știu ce să…
– La ginecologie.
– Gata, domnu’ ginerică, ia la mama, vezi că ți-am pus și 100 de șnurulețe, le legi dă unde vrei.

Bucuros că n-am mai uitat ca în alți ani, iau punga și mă duc acasă.
Coana Tanța mă ia de la ușă:
– De unde vii la ora asta?
Zic:
– Nu e vreme de gelozii, mâine e zi cu pupături multe.
Flâmând că n-am mâncat decât sărățele pe la prânz, pun punga pe masă cu sunet de galbeni.
– Ce-ai acolo?
– Mărțișoare – zic eu victorios.
Când deschide coana Tanța punga, pufnește într-un râs isteric.
– Huahahahaha, hihihihih-hahaha-hihi!
Ia uite, băi nene, o dată mi-aduc și eu aminte de 1 martie și-acuma râde de mine.
– Băi tu ai văzut ce mărțișoare ai luat?
– ?!
– Huahahahaha, hihihihih-hahaha-hihi!
– Mi-a zis Hargentina că sunt coșari…
– Cine?
Când mă uit mai atent, vă jur, erau niște negri mititei cu mătărânga sculată.

Pfaa, ce fac eu acuma? Că trebuie să mă duc la 6 la redacție, am ediție…
A doua zi, cine credeți că alerga pe la 5 dimineața la tarabe? Eram eu ca Bekir din bancul cu sultanul.
Îl știți, nu? Vi-l zic imediat.
Sultanul pe patul de moarte.
Se trezește în cântecul muezinilor cu o nesperată erecție.
Ca să nu scape această ultimă ocazie îl cheamă pe eunucul Bekir:
– Bekire, adu-mi cadâna aia blondă! Dar repede-repede că…
Fuge Bekir, o aduce pe-aia blondă, o privește sultanul…
– Băi Bekire, nu-mi place! A îmbătrânit, să dea naiba… Adu-mi cadâna aia brunetă! Dar repede-repede, că…
Fuge Bekir, o aduce pe-aia brunetă, se uită sultanul la ea…
– Pfaa, nu! clar nu! Adu-mi-o pe-aia roșcată, dar repede-repede, că…
Bekir, neantrenat, obez și hipertensiv o ia la fugă, face infarct și crapă.
Morala: nu f&t*tul te omoară ci fuga după păsărică.
Eu alergam după mărțișoare…

Din cauze care până și mie îmi sunt neclare, n-am găsit mărțișoare la 5 dimineața așa că m-am dus la birou și m-am apucat de ediție.
Pe la 9 forfotă în redacție, pupături:
– Hai la mulți ani, fată!
– Hai te pup!
– Să-ți găsești și tu bărbat anul ăsta…

Ca să nu cad chiar de mârlan și să nu se mai facă glume grosolane că stau toată ziua cu pixul în mână, am lăsat ediția și m-am dus să le felicit și eu. Cu cea mai mare strângere de inimă că n-aveam mărțișoare.
Moment în care apare coana Tanța cu o pungă în mână și-mi face cu ochiul.
– Te-am salvat! Ți-am adus 79 de mărțișoare.
– 79?! Păi eu am 80 de colege…
– E lasă, că lu’ aia de la paginare i le dai pe-alea 100, cu coșari…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt