Contul meu
Salut. Mă numesc…de fapt, nu interesează pe nimeni cum mă numesc, tu îți poți da seama din mail, iar blogul nu are nevoie de numele meu. Îți scriu pentru că aș vrea să spun, cuiva, înainte, despre cât de seacă și proastă este viața. Și că, dacă o să plec din ea, nu o să regret nicio secundă, iar oamenii ar trebui să înțeleagă că, atunci când cineva ia această decizie, o ia pentru că nu mai poate. Efectiv nu mai poate.
Eram la spital, așteptând alături de soția mea. Erau aproape opt luni de sarcină, și totul părea să meargă bine. Gemenii noștri, pe care îi așteptam cu atâta nerăbdare, erau motivul fericirii noastre. Aveam gemeni, lucru complet inexplicabil, nimeni în familiile noastre nu provenea din sarcini gemelare, nu exista în istoria apropiată nimic de genul. Practic, dintotdeauna visasem că o să fiu tată de gemeni, nu din motivul ăla popular și tâmpit, că scapi din prima, gen fiecare familie trebuie să aducă pe lume doi copii. Dar eu am fost singur la părinți, am crescut singur, fără un prieten adevărat, cu niște părinți reci și stricți. Aș fi vrut ca puii mei să nu treacă prin așa ceva.
Dar în acea zi de căcat, la spital, totul s-a dus pe penis. La controlul de dimineață, inima unuia din gemeni bătea foarte, foarte încet, cu pauze, nu se mișca, total necaracteristic, în mod normal era o gălăgie în burtica mamei lor, cu tropăieli și învârteli continue. Direct în operație a intrat. Am stat ore în șir pe un scaun,în holul spitalului, așteptând vești. Când doctorul a venit și mi-a spus că am pierdut amândoi copiii, a fost ca și cum mi-ar fi smuls inima din piept. Nu prea am mai auzit nimic, ceva legat de anevrism, aorte. Stupid. Ea a fost dusă într-o cameră separată, unde a rămas pentru următoarele câteva zile, într-o stare de șoc. Afost devastată, iar eu… eu nu știam cum să o susțin.
Zilele au devenit săptămâni, iar săptămânile luni. Încercam să fim puternici unul pentru celălalt, dar durerea era prea mare. S-a închis în ea și eu nu am știut cum să ajung la ea. Am început să mă întreb dacă medicii ar fi putut face mai mult. Dacă acea intervenție a fost cu adevărat necesară. Dar răspunsurile nu veneau. În loc să ne apropiem în această tragedie, ne-am îndepărtat tot mai mult. Conversațiile noastre erau scurte, pline de tăceri grele și priviri care nu se întâlneau. Nu a mai vrut să iasă din casă cu mine, nu mi-a mai căutat compania deloc, mă privea întotdeauna cu ochii neguroși, de parcă aș fi fost vinovat de însăși existența ei.
Am crezut că vom trece împreună prin această tragedie, că, cumva, ne va uni, prin pierderea comună suferită. Dar nu a fost așa. Nu mai era aceeași. Se retrăgea în sine, refuza să vorbească despre ce s-a întâmplat. Încercam să o ajut, să fiu acolo pentru ea, dar părea că o pierd pe zi ce trece. Într-o zi, am găsit-o plângând în camera care urma să fie a gemenilor. Pereții erau încă vopsiți în culori vesele, jucăriile împrăștiate pe jos. Un body de bebeluș zăcea sfâșiat, pe jos. M-a privit cu ochi goi și a spus că nu mai poate face asta. Nu mai putea trăi într-o casă plină de amintiri ale a ceea ce nu aveam să avem niciodată.
A urmat un an plin de tăceri, de încercări eșuate de a reconstrui ceva ce se frânsese iremediabil. Am încercat, la un moment dat, să facem dragoste. Am eșuat lamentabil amândoi, ea în lacrimi, eu… În cele din urmă, s-a ajuns la saturație și ea a cerut divorțul. Divorț care a venit ca o formalitate, o confirmare a unei realități pe care deja o trăiam de luni de zile. Fiecare semnătură pe hârtie părea să rupă o bucată din mine. Viața după aceea a fost un șir lung de zile goale. Muncesc, mă întorc acasă, mă uit la televizor sau citesc ceva, încercând să nu mă gândesc. Dar seara, când lumina se stinge și lumea tace, gândurile revin. Ce-ar fi fost dacă…? Cum ar fi arătat viața noastră…? Am rămas singur, într-o casă care acum era prea mare și prea goală. Am vândut majoritatea lucrurilor, am păstrat doar câteva amintiri. Fotografii, câteva jucării ale gemenilor, lucruri care mă legau de un trecut care nu mai exista.
Mi-am pierdut nu doar copiii, ci și femeia pe care o iubeam. Am rămas cu un gol imens în suflet, un spațiu pe care nimic nu pare să-l poată umple. În unele zile, mă simt ca un străin în propria-mi viață, un spectator care privește cum trec zilele fără niciun sens. Am încercat terapia, am vorbit cu prietenii, dar nimic nu pare să aducă alinare. E ca și cum o parte din mine a murit odată cu ei. Câteodată, când trec pe lângă un parc sau văd copii jucându-se, îmi imaginez cum ar fi fost să-i văd pe gemenii mei acolo. Să-i aud râzând, să-i văd crescând. Dar acestea sunt doar vise, umbre ale unei vieți care nu va fi niciodată.
Și nu reușesc să mai găsesc motivația de a mai merge înainte. Știu că românii sunt de părere că toate femeile sunt la fel și că dacă îți moare un copil, aia e, faci altul în loc. Dar, pentru mine, s-a rupt o lume, nu mai am cum să mă întorc, nu mai poti privi altă femeie în ochi cu sinceritate, nu mai pot să o mai iau de la capăt, cu altcineva, același drum, aceleași obstacole, ca, la final, să se întâmple, poate, din nou, același inevitabil.
Nu am pe nimeni altcineva și e mai bine.
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Bre,încearcă
NOU
Nu există cuvinte de consolare pentru coșmarul pe care l-ai trăit și îl trăiești încă.
O prietenă și-a pierdut copilul la naștere acum câțiva ani și a găsit un sens al vieții în voluntariat pentru copiii victime ale violenței domestice și consumului de substanțe interzise. Cumva ajutând alți copii e convinsă că al ei e mulțumit acolo unde e.
NOU
Îmi pare rău pentru voi și pentru dumneavoastră. Sper sa va ajute terapia și oamenii apropiați. Din păcate încercările grele în viața unui cuplu duc și la separare.
NOU
S-ar putea să fie un răspuns plictisitor, mergi la un psiholog, dacă nu reușești cu primul, cauți altul.
NOU
E de inteles durerea si golul interior pe care le simti.
Sper ca stii ca divortul nu a avut legatura cu tine … nu aveai ce sa faci.
Majoritatea celor cu tentative esuate de sinucidere regreta amarnic in momentul in care fac pasul.
Cat timp ai fost la terapie? S-ar putea sa dureze cativa ani … te poate ajuta. Da-ti sansa asta. Sunt convins ca daca ar fi un prieten in locul tau, i-ai spune acelasi lucru pe care ti-l spun eu.
NOU
Ar putea fi un scenariu de film daca nu ar fi o crunta realitate!
Esecul e dureros, e greu de explicat celor care nu isi propun ceva de genul sau care fara voia lor sau prea mult entuziasm reusesc ,dar se vede caci nu a fost realizat anterior o chimie perfecta intre cei doi protagonisti care sa presupuna si esecul…
Aceste momente fac diferenta si rezultatul poate fi o inlantuire si mai puternica intre cei doi,sau in cazul nostru doua lumi paralele si doi combatanti care nu isi pot ascunde resentimentele1
Capul sus si viata reluata de la capat;ideal cu aceeasi protagonisti dar fara reprosuri si resentimente ,sau in orice alt construct!
NOU
de ce?
NOU
pin.it/6sFRDRV
NOU
what eachother?
NOU
ii cauti Arhi, ii cauti pe cei pentru care merita sa traiesti, cei care te vor lanaga ei, care te ajuta, care te iubesc si ei, sunt si alti oameni pe lume, poate nu ii cunoaste acum, dar ei exista si asteapta sa fie cunoscuti.
NOU
sau inchei tot si scapi
NOU
de ce sa te obosesti sa scapi? viata e grea si se termina repede si singura oricum
NOU
@cuoana joitzika: cu alte cuvinte, dupa cum spun clasicii patagonezi: life is shit and then you die.
NOU
@dufu da, viata-i grea, noroc ca se termina repede
NOU
Cata durere si deznadejde. Cred ca prin asta e mult mai crunta moartea unui copil decat a unui parinte/varstnic, ca ramai cu tot ceea ce ar fi putut sa fie si nu v-a mai fi niciodata. Cred ca faptul ca ai scris e un semn, poate subconstient, sau bine ingropat, ca inca cauti o cale sa treci prin ceea ce s-a intamplat. Si nu e doar pierderea copiiilor, e si pierderea sotiei, divort pe care nu l-ai fi dorit de fapt din ce citest. Doar voi stiti cata durere era stransa intre voi si daca ati fi putut sa va vindecati cumva unul langa celalat, pare ca divortul a fost mai mult din inertie decat dorit cu adevarat. Cine stie, poate cand o sa reusiti sa asimilati si gestionati durerea si trauma fiecare separata va veti gasi drumul inapoi unul catre celalalt. Daca nu, atunci va trebui sa plangi si moartea relatiei voastre.
Te incurajez si eu sa nu renunti la a merge la un psiholog, sa incerci sa gasesti pe cineva specializat pe consilier in urma pierderii/decesului cuiva, si chiar daca nu pare sa ajute de la primele sedinte sa continui sa mergi (la acelasi sau la altcineva), cu timpul vor incepe sa se aseze lucrurile in asa fel incat sa le poti procesa si sa mergi mai departe in viata cu ele in suflet. Mersul la psiholog nu inseamna o reteta de a te “vindeca” sau a “trece peste”, este in principal o persoana educata si cu abilitati de a sta cu tine in durerea ta si sa te ajute sa incerci diverse moduri de a gestiona, de a duce, mai usor durerea cu tine in viata. Nu o sa poata nimeni sa te schimbe inapoi in cine ai fost/ai fi fost fara trauma aceasta, o sa faca intotdeauna de acum incolo parte din tine, dar asta nu inseamna ca aici e capatul drumului.
NOU
E atât de groaznic să îți pierzi copilul că nici nu există cuvânt pentru asta. Cel căruia îi moare părintele, este orfan, cel căruia îi moare soția este văduv, dar cel căruia îi moare copilul… Este nicicum. Înainte să am copil nu mă impresiona prea tare un asemenea text, acum chiar și gândul că aș putea pierde copilul mă înspăimântă
NOU
Daca mai gasesti putere, mai incearca terapia. Poate alte persoane care au reusit sa treaca prin astfel de momente te pot ajuta. Pentru foarte multi probabil este imposibil sa inteleaga prin ce treci.
NOU
Să-mi bag picioarele, nimic din ce aș putea să scriu nu poate suna câtuși de puțin bine pentru omul ăsta! Și nici nu e corect să scriu ceva legat de asta, că nu sunt în pielea lui. Și dacă aș fi fost, tot nu puteam să simt exact aceleași chestii….. Tough, very tough!
NOU
Ca cineva care incearca sa faca copii, textul asta m a spart. Iti da niste frici inexplicabile.
Nu mi pot imagina durerea si trairile prin care ai trecut.
As vrea sa ti zic ca va fi bine, ca totul trece dar nu pot. Nu ai cum sa mai fii intreg sau acelasi om dupa asa ceva.
NOU
Cauta-ti un psiholog cu care sa rezonezi, nici o parere, leac babesc si exemplu personal n-o sa te ajute sa procesezi ceea ce simti acum, mai bine decat un profesionist.
Din experienta mea, nu te ajuta nici sa ignori durerea, dar nici sa o clocesti in fiecare minut pana ajunge o obsesie care iti distruge ce a mai ramas din emotiile pe care le simti. Pe toti ne atrage abisul asta si asta vine din dorinta de perfectiune, de a trai, de a avea, de a fi in diferite moduri in care isi imagineaza fiecare ca se simte bine, ca e fericit.
Cand esti fericit? Nimeni nu stie sa raspunda la intrebarea asta, pentru fiecare poate insemna lucruri diferite, pentru mine e atunci cand simt ca inca se mai poate. Ce? Orice. Daca asta e ceea ce iti doresti cu adevarat, poti avea alti copii, da, toti sunt unici si fiecare va trebui iubit in felul lui special, la fel cum toti oamenii de langa noi trebuie iubiti in felul in care le face lor bine. Evident, ca pe cei pe care i-ai pierdut n-o sa-i inlocuiasca nimeni si nici nu trebuie, si ei trebuie iubiti asa cum sunt.
“I remember one morning getting up at dawn, there was such a sense of possibility. You know, that feeling? And I remember thinking to myself: So, this is the beginning of happiness. This is where it starts. And of course there will always be more. It never occurred to me it wasn’t the beginning. It *was* happiness. It was the moment. Right then.”
NOU
am fost, cumva, si eu pe acolo. doar ca la mine n-a durat pana in luna a opta. s-a rupt filmul la jumatate. dupa morfofetala, cand “totul era ok”, la urmatoarea ecografie copilul avea niste malformatii incompatibile cu viata dupa nastere. imposibil de operat intra-uterin. senzatia ca te baga in masina de tocat dar ca totusi esti viu, dar amorf, e imposibil de uitat. ma rog, la varsta mea, insa, pielea e tabacita si deciziile sunt mai usor de luat. e dureros, dar util, sa poti lua decizii si in numele mamei copilului care nu are cum sa se nasca, darmite sa traiasca. in aceeasi ordine de idei, totusi, depresurizeaza foarte tare atmosfera. din pacate, tu n-ai avut norocul asta. pacat.
sincer, ai scris atat de bine ca nu imi pot imagina cum de-ai avut soarta asta. pot sa iti zic doar atat – cunoscand o speta similara cu a ta – revino-ti. incearca, sigur o sa ai mai mult noroc data viitoare.
NOU
Pizdificare inutila. Asa zicea jupanu mai acu cateva articole. Iesi din casa, fute tot ce prinzi si sigur iese un brotac dintr-una. Fruntea sus. Pwla sus. Fii barbat nu piczda!!!
NOU
arhiblog.ro/urasc-oamenii/
NOU
Sună ciudat dar pentru un om aflat pe marginea prăpastiei acest sfat este cel mai bun! Nu lamentări! Ca bărbat ar trebui să înțeleagă că acest sfat este nimerit acum!
NOU
Ai ratat cu brio sansa de a nu arata ce fel de om esti…
NOU
Boss, tu i-ai pierdut din ceea ce nu a fost vina ta. Eu mi-am pierdut o fata din ceea ce consider ca a fost vina mea. Ar fi chemat-o Teodora. Analizele si ecografiile erau toate ok. Am dat si de baut prietenilor, toti m-au felicitat ca voi avea si eu o fata (Aveam deja un baiat). Pana cand a venit temuta amniocenteza. Si ni s-a spus ca are mosaicism de sindrom Turner, ni s-a dat chiar si un procent, 27% – habar nu am ce inseamna in lumea reala, si ni s-a recomandat sa vorbim cu un specialist genetician. Am plecat nauci cu foaia in mana si am vorbit cu geneticianul. Ne-a spus ca nu ne poate garanta nimic, nici ca va fi bine, nici ca va fi rau, ca pe moment ecografiile arata ok dar ca decizia in final e a noastra si ca nu ne poate da niciun sfat. Noi am considerat ca acesta a fost sfatul, si atunci am luat decizia. Si am ramas fara Teodora.
Asta se intampla acum 12 ani, fix, in decembrie 2011. De atunci, subiectul a fost TABU in familia noastra, nu am mai vorbit niciodata cu sotia mea despre el. Eu plang o data la cateva zile, si la 2-3 saptamani, cand ajung la biserica, aprind o lumanare pt Teo si ii cer iertare pentru ca am fost slab.
Si cand m-am imbolnavit de cancer, nu am avut putere sa ma revolt, ca “de ce eu”, pentru ca am considerat ca merit cu supra de masura ce mi se intampla. Si cand mi-a revenit boala dupa primul tratament, si cand mi-a fost teribil de rau, dupa transplant, si cochetam cu ideea sinuciderii, singurul gand care m-a tinut in viata era legat de cei doi copii pe care ii am (la cativa ani dupa Teodora, a venit urmatorul copil, un baiat). Si au trecut toate intre timp cu anii, si acum nu pot decat sa ma gandesc ca eram un idiot daca ma sinucideam, pentru ca acum cu toata tristetea mea de uneori, sunt fericit alaturi de ai mei. Si pentru ca niciodata nu stim azi ce pe poate aduce viitorul. Oamenii au o putere fantastica de a se vindeca sufleteste, oricat de rau ne simtim azi, maine putem fi mai bine. Si nu merita sa aruncam prosopul, dand astfel cu certitudine cu piciorul unui posibil viitor mai bun.
Atat timp cat inca respiri, exista sanse sa mai fii fericit, chiar daca acum ti se pare ca nu.
NOU
dude…
NOU
mare chestie, a facut nevasta-ta un avort, asta inseamna sa fii spalat de creier de religie ca ai facut mare crima, imi pare rau ca ai facut cancer si nu meritai asta, dar nu e deloc ok sa plangi ca un pizd la 2-3 zile pentru o intrerupere de sarcina, sper sa te faci bine si sa te vindeci de cancer si apoi sa vezi ce chestii reprimate sau ascunse iti declanseaza reactia asta.
NOU
Cum te poti insela luandu-te dupa aparente… Perkele asta parea baiat destept. Pare ca PC dus la extrem e la fel de periculos ca pupatul de moste.
Oricum, rezultatul tot ala pare a fi.
NOU
@dufu: noi ca societate occidentala am hotarat ca avortul e ok si e moral, chiar daca e de evitat si e totusi o trauma pentru cei implicati. e in codul genetic al societatii noastre, la fel cum era crestinismul acum vreo suta de ani, de exemplu, sau feudalismul acum vreo 3-400. nu e PC sau Linux, e o realitate a lumii in care traim
sa plangi ca un fatalau la 2 zile si sa consideri ca de aia ai facut cancer ca ai fost de acord cu un banal avort mi se pare exagerat, la fel cum ai aparut si tu ca fulgul de nea si te-ai dat ofensat de asta 🙂
si e si mai nasol ca religia te spala pe creier sa te simti vinovat pentru avort
NOU
Hai ca e o varza in capul tau… Bagi la gramada o procedura medicala (despre care n-am zis nimic, apropos…), cu o religie si cu o epoca… Cat despre faptul ca eu as fi fulg de nea…
Continua, esti (cel mult) amuzant…
NOU
Tu realizezi ca a fost vorba despre un copil dorit, iubit și așteptat?
Ion, chiar nu am cuvinte… bine ca ați răzbit cumva. Cât despre fetita voastră eu zic ca v-a iertat pt ca atâta cât a fost a fost iubita, dorita așteptată și ca chiar și decizia asta care v-a terminat a fost tot spre binele ei făcută.
NOU
care e pozitia bisericii in cazul unui fat diagnosticat cu sindrom down, turner etc. si ce isi responsabilitati isi asuma biserica?
NOU
De ce ar conta poziția bisericii? Bănuiesc ca te referi la BOR. Aici poziția oficiala e ca avortul este permis când viata sau sanatate mamei este în pericol. Dacă în orice situație se ajunge în punctul ca dintre mama și copil se poate salva doar o singura viata poziția oficiala a BOR e ca se alege viata mamei. Neoficial îți pot spune ca acolo unde sunt anomalii fetale incompatibile cu viata sau care pt copil ar însemna o viata cu dizabilități grave se dau destul de ușor dispense pentru avort. La fel contracepția e permisa.
Ca sunt unii get Teodosie sau alții care zic altceva aia e. Nu ii vad pe nici unul din uber-crestinii care urla pe lângă clinicile de planning sa se ofere sa adopte un copil cu dizabilități grave sau sa ofere adăpost unei adolescente gravide data afara de acasă.
Oricum nu vad de ce ar trebui sa ne intereseze ce poziție are orice fel de instituție religioasa cu privire la o decizie ce tine de viata personala.
NOU
pozitia bisericii e cea pe care imbroboditul o afla de la popa, calugar, babe care freaca toata ziua treptele locasurilor de cult, duhovnic si alte asemenea persoane cu care intra in contact, iar eu am intrebat retoric, pentru ca stiu care este pozitia: il faci si raspunzi de el pe cont propriu. si atunci intreb: de ce plm mai fac imbroboditii investigatii despre starea fatului?
NOU
@Ion: vezi tu, diferența dintre tine și autor e că tu mai aveai un copil și, cumva, exista o fărâmă de speranță care să țină familia unită. Sănătate maximă 🙂
NOU
@dufu: avsnd in vedere ca omul are cancer, m-am gandit initial sa nu fiu rautacios cu el, ce m-a frapat e ca el crede ca si-o merita pentru ca a hotarat impreuna cu nevasta-sa ca ea sa faca avort doarece era o sansa din 4 ca sa iasa copilul handicapat. intr-adevar grea decizie, dar sa ramai socat pe viata de la un simplu avort mi se pare spalare pe creier si am zis sa comentez poate il ajuta cu ceva.
pentru tine e simplu, din comentariul tau reiese ca esti ofensat, nici macar nu imi aduci vreun contra-argument pe subiect, doar vai, esti varza, vai PC, vai sunt dezamagit, uaaa, uaaa. cam asta e nivelul tau intelectual aici, trebuie doar sa exagrez un pic si iti iei trigger ca un fulg de nea ce esti. uite, aveam si o glumita pentru tine: “si eu practic am facut acelasi lucru cu Ion cand am decis sa imi scot o masea cand poate puteam sa o salvez acum vreo 8 ani, dar totusi nu plang o data la 2-3 zile noaptea si nu pun lumanari la biserica pentru ea, am trecut peste asta, la fel si Ion ar trebui sa treaca peste avortul neveste-sii”. te-ai prins, am exagerat ca avortonul e ca o masea, pur si simplu o bucata din corp de care scapi cand vrei, ti-ai luat deja trigger? ai nevoie de un safe space si sa fiu mai PC sau vrei sa fiu Mac?
NOU
@perkele: vad ca insiști să-mi dai dreptate. Continua.
NOU
@dufu: bravo dude, ai argumente beton, n-am ce sa iti zic
NOU
@perkele: trebuie sa am la ce sa aduc argumente… Ori la ce insiri tu acolo… Naaah… Nu merita efortul… Tu pentru mine esti ca un ciuaua. Relativ enervant, dar inofensiv. Hai, promit ca nu mai zic nimic si te las sa te joci singur. Paaaaaa….
NOU
@RetardedRaccoons: sugi Pula
NOU
În acest moment cred ca singura soluție ar fi tratamentul medicamentos, prescris de un psihiatru. Vad ca majoritatea au propus terapia, care ajuta și ea, dar nu acum. Ulterior, poți face și terapie dar important e sa ieși acum din criza. Îmi permit sa scriu asta pt ca percep mailul tău ca un strigat de ajutor. Cred ca dacă tu vei fi mai bine o vei putea ajuta cumva și pe fosta ta sotie și mai cred ca asta te-ar ajuta sa te reconstruiești ca om. Îți doresc multă putere și dorința de a reuși!
NOU
Subscriu la ceea ce zice Ana (i.e. tratamentul medicamentos anti-depresiv).
Daca vreodată o sa ai putere, dar cred ca trebuie multa, poate poți sa iei in considerare adopția (desi cred ca e extrem de greu, mai ales singur, si mai ales bărbat).
NOU
Multe familii pierd sarcini. Statistica te-ar ingrozi. Ati pierdut o sarcina, nu un copil/gemeni. E nasol, e urat si asta. O sa-mi iau minusuri dar o spun oricum: la tine a mai fost si altceva putred acolo altfel nu cred ca se ajunge la divort din atat. Trebuie sa te aduni si sa mergi mai departe. In primul rand gaseste-ti preocupari. Nu sta inchis in casa si sa te gandesti ce ar fi fost daca si cu parca.
NOU
De multe ori trauma se accentuează atunci când părinții apucă să amenajeze o cameră pentru copilul ce va veni. Iar momentul în care acesta nu mai vine să declanșează drama. Nu i mai simplu întâi să se nască și apoi să i construiești camera?
NOU
Nimeni nu stie ce e in sufletul tau. Putem sa ne imaginam, sa presupunem, sa orice, insa trairile astea sunt atat de personale incat sunt imposibil de deslusit si de inteles in intregime. Habar nu am daca ar functiona, dar daca nu ai avut succes cu un psiholog ai putea sa incerci cu un duhovnic. Lasand la o parte parerile preconcepute, orice te poate ajuta sa te vindeci merita incercat. Unele intrebari au nevoie de raspunsuri dincolo de logica, ratiune, constiinta etc.
NOU
cu duhovnicul nu cred ca poate sa faca un copil, cu o psiholoaga insa da, recomand psiholoaga
acum serios vorbind, sunt unii oameni care trec usor peste niste chestii si le lasa ingropate in trecut si altii ca tine si fosta ta nevasta care raman blocati in trauma asta si nu mai pot iesi. fiecare e diferit in felul lui si psihicul functioneaza si mai diferit, de aceea nu exista solutie universala si de aceea recomand terapia cu psiholog, daca chiar se pricepe poate identifica modul in care sa treci peste asta si sa nu ramai agatat de ceva pe care oricum nu mai poti schimba.
uite niste exemple banale cu o oarecare relevanta la subiect:
– unii oameni au o frica si anxietate de zbor, eu de oibicei cand zbor nu imi pasa pentru ca reusesc sa constientizez ca orice se intampla nu mai e in controlul meu si faptul ca ma ingrijorez nu imi face decat sa imi inrautateasca situatia. desigur, e mult mai usor de zis decat de facut
– cand eram in liceu si in primul an de facultate, a fost drama vietii mele ca nu ma placea o amica f buna (in ambele sensuri) si tot ma refuza, iar eu ramaneam blocat pe asta. desi constientizam ca nu e ok, am pierdut o gramada de timp deampulea sa rationalizez situatia si sa incerc sa o cuceresc pe fata aia, desi era foarte clar ca era o cauza pierduta si ar fi fost mult mai util sa depun eforturi sa imi caut alta sau in general sa ma imbunatatesc pe mine, in loc sa stau sa imi plang de mila de ce nu ma place. asa ca vreo 2 an am suferit pe plan social si ca dezvoltare personala ca am ramas blocat in momentul ala, azi o mai vad din cand in cand si nu simt absolut nimic, inca mai suntem cat de cat amici. mi-ar fi prins bine niste ajutor de specialitate cum probabil iti prinde bine si tie.
NOU
@Perkele, vorbeai mai sus de chestii reprimate sau ascunse. Ti-a mai spus cineva vreodata, in vreun context, ca esti inadecvat? Indiferent de raspuns iti pot spune eu ca la postarea asta ai fost si esti. Oare ce te-a declansat?
NOU
chestia cu duhovnicul fiind foarte adecvata!
NOU
@daddy, repet, nu stiu daca este adecvata dar e o posibilitate, mult mai constructiva decat flegma lui Perkele. In fine, nu e scopul meu sa duc munca de convingere, constat doar inversunarea cu care va doriti sa aveti voi dreptate decat sa ii fie lui bine 🙂
NOU
ce a spus perkele e mult mai constructiv decat alternativa. tu vrei doar sa ai dreptate, dar perkele nu, categorisesti propunerea lui drept flegma.
ps: unde plm pot gasi standardele pentru profesia de duhovnic? au cod de etica, sanctiuni, asigurari de malpraxis?
NOU
daddy, tare as fi curios sa stiu ce fel de om esti, ce realizari ai, ce cumpene ai avut de depasit. Momentan pare ca vb din carti dar nu esti chiar asa destept cum te crezi. Cu ce i-a ajutat codul de etica si asigurarea pe cei care s-au sinucis, desi erau consiliati/ tratati cf protocoalelor? Solutiile se pot complementa, nu se autoexclud. Lasi antipatia evidenta fata de biserica/ religie sa iti intunece logica. Si ca sa nu crezi ca sunt vreun profet, daca in ultimii 5 ani ai fost la vreo biserica, chiar si pt un botez/ nunta whatever, mai da-te-n rahat de ipocrit increzut. valabil si pt curajosul celalalt.
NOU
@JVRZNT: nu mi-a zis nimeni ca sunt inadecvat, multumesc de grja, feedbackul tau este foarte important pentru mine, daca nu erai analfabet functional intelegeai ca in mare ti-am dat dreptate si ca sugeram ca omul nu ar trebui sa ramana blocat in trecut, ci sa gaseasca o metoda sa mearga mai departe, dar cum suntem toti diferiti si functionam diferit, n-am cum sa ii spun eu un strain care e metoda.
acum vorbind serios, depinde, ai dreptate si cu duhovnicul, unii preoti lucrand zilnic cu oameni si in prinzandu-i in momente foarte intime (cum ar fi la impartasanie. sau e spovedanie, oricum, chestia aia cand iti zici pacatele la preot si pe care n-am facut-o niciodata), stiu mai multa psihologie decat un psiholog prost. de calugari m-as feri, aia sunt izolati de lume si orbiti de la laba sau facut sex unul cu altul, sfaturile lor sunt la fel de folositoare cum te invata un virgin sa aduci o femeie la orgasm. deci revenind, poti prinde un preot smecher cu scoala vietii si nas pentru oameni si te ajuta, sau poti prinde un sarlatan gen Teodosie sau Calistrat si mai mult rau iti face.
NOU
Îmi pare rău prin ceea ce ai trecut. Nu cred că vei putea trece peste asta vreodată, dar în timp, cred că vei învăța să trăiești cu ceea ți s-a întâmplat. Soției tale nu ai fi avut ce să îi faci, nu e vina niciuna dintre voi. Este o traumă care a fost greu de gestionat și acceptat în cuplu. Dar nu am nicio îndoială că vei învăța să trăiești cu asta și la un moment dat, îți vei găsi un alt scop în viață. Nu știu dacă ai fost la psiholog și psihiatru, dar sfatul meu e că ar trebui să le încerci pe ambele în tandem, nu doar terapia simplă, depresia nu se gestionează fără ajutor din mare multe părți. Vindecarea necesită timp, mai ales în cazul tău.
NOU
Din mai multe părți*. Când mă bazez pe autocorrect și nu verific…
NOU
Toată starea asta va trece doar atunci când te vei îndrăgosti de o altă femeie.
NOU
Pentru autor… ca om care am trecut de 3 ori prin incercari de sinucidere, spre norocul meu esuate, iti spun ca nu asta e solutia.
Nu voi detalia povestea mea pentru ca nu are rost si eu am reusit sa trec peste… Dar ca si tine, la momentul respectiv am simtit ca lumea mea, asa cum o stiam eu si mi-o imaginam, s-a prabusit pentru totdeauna si ca tot ce mai pot face e sa termin cu viata. Am incercat de mai multe ori, pana cand un sef de sectie de politie care m-a oprit la timp ultima data mi-a dat un sfat – Mort nu ii esti de folos nimanui, nu poti dovedi decat ca esti un las si un vai de capul tau care nu e in stare sa faca nimic. Plangi, fumeaza, imbata-te, fute, mergi la terapie, fa ce vrei, dar traieste! Aduna-te si arata ca esti o pasare Phoenix care renaste din cenusa care esti azi!
La momentul acela l-am injurat ca ma trimitea la spitalul de psihiatrie, acolo am semnat ca plec si ca sunt in toate mintile, m-au dus inapoi la sectie.
Am stat cateva ore acolo pana s-au convins ca nu mai fac tampenii, m-au dus acasa.
Cateva luni nu am fost om – munceam, beam, dormeam… si o luam de la capat. 24 din 24 asta era programul. Dupa care am avut curajul sa ies la un bar. Acolo soarta a facut sa reintalnesc pe cineva din trecut, o poveste care putea fi frumoasa, dar nu fusese momentul potrivit. Am stat 2 zile impreuna, mai mult in pat. Dar am reinviat s mi-am regasit energia si forta de a merge mai departe.
Solutia nu este sinuciderea. Este terapia si socializarea, este canalizarea furiei din tine in ceva pozitiv – fa voluntariat. Pe mine m-a ajutat enorm.
NOU
Câteodată, când nu mai vezi nici o alta soluție, ti se pare ca alta nu mai e.
NOU
@ASD: respect, cred ca meriti sa scrii un articol separat despre experientele tale. sincer, ma gandeam sa ii recomand si suicidul daca nu merge altceva, dar sa fie sigur, adica sa nu fie o chesti de moment ci sa vrea suicid macar cateva luni pana incearca. daca ii iese, asta e, oricum nici nu se bucura de viata, daca nu ii iese, poate gaseste bucuria de a trai si de a trece peste. pe tine ce te-a oprit sa duci pana la capat suicidul? si o data ce ai iesit din starea aia, ai reusit sa iesi definitiv din ea?
NOU
Cetin, ai aici niște oameni… adică hai ca și eu spun niște lucruri total aiurea și ma și umflu in pene ca na internetul și anonimitatea îți da aripi. Dar…Mai… sa ai o asemenea poveste in fata și tu sa recunosti ca ai “recomanda” sinucoderea… doamne unii oamenii chiar sunt defecti rău de tot.
Perkele știi o vorba? Când 10 oameni îți zic ca ești beat mergi su te culca.
NOU
de ce nu e suicidul o solutie? adica normal, trebuie as fie luat in considerare doar cand nu mai sunt alte solutii, dar de ce nu e o solutie?
NOU
Imi pare extrem de rau ca ai trecut si treci prin asta. Chiar nu stiu ce sa-ti spun sa te aline cat de cat. Pur si simplu te imbratisez de la distanta.
NOU
snowflake, nu esti singurul. in 2014 am intalnit femeia visurilor. era miez din toate punctele de vedere. dupa 3 luni a ramas insarcinata. gemeni. Plangeam in ficare seara la propriu cu gandul ca in sfarsit s-a ivit ocazia sa ramana un potential ceva mai bun dupa existena mea. dupa 2 sau 3luni de controale, ecografii, morfologii, descoperim ca unul din gemeni era intrauterin si celalalalt extrauterin cu sanse 0 de supravietuire si a trebuit extras chirugical, adica cel extrauterin, operatiune care a afectat si sarcina normala, pe care am pierdut-o si pe aia. O parte consistenta din mine a murit in momentul ala. Am fost un zombie ambulant multe luni de zile. Seri la rand, centaurul din mine plangea in hohote. imediat, dupa cateva luni, ne-am despartit. esecul procreerii si al pierderii sarcinii si-a luat tributul. alti 4 ani ani mai tarziu, dupa ce am trecut prin inca vreo alte 2 despartiti care psihic m-au intors pe dos, am intalnit femeia alaturi de care sunt impreuna de 6 ani aproape si avem 2 copii minunati. Si pe mine m-a marcat profund acea tragedie si parca inima si sufletul meu au functionat doar pe avarie, cat sa ma tina in viata o perioada imediat dupa tragedii. Dar viata e cu de toate si am constientizat asta. Stop bitching, viata va avea grija sa se revanseze.
PS pe doamna cu pricina, chiar daca a fost tot ceea ce si-ar fi dorit un barbat de la o femeie si viceversa mi-ar place sa cred, n-am mai vazut-o deloc de atunci, in ciuda faptului ca locuim in acelasi oras. Vad pe facebook ca re doi copii deja marisori cu un politician local, dar nu cred ca as simti aproape nimic daca am fi nimeri unul langa celalalt la aceasi coada de la mega image. Viata e cu de toate si isi ia uneori tributul. Daca n-ai 40+, si chiar si asa, de regula, viata e destul de generoasa cu toata lumea. asadar, nu fi pizda, move on!
NOU
Sunt niste comentarii aici pe care ar trebui sa le printezi și să le pui undeva unde sa le poți vedea mereu ! Iti trebuie un declic sa te trezești , sa incepi sa faci ceea ce trebuie pt TINE ! VIata chiar poate fi frumoasa chit că te lovește când te aștepți mai puțin ! Omule ,You’ll never walk Alone e un cântec minunat ,asculta.l ! Daca ajungi cândva prin Oradea ,te aștept ,la o poveste + o bere !
NOU
Abia când treci printr-o pierdere de sarcină realizezi câte astfel de evenimente se întâmplă în jur, unor oameni care par perfecți și fericiți, dar care atunci când află de pierderea unei sarcini, se destăinuie.
Si noi am pierdut o sarcină, devreme ce-i drept, la 9 săptămâni. Au fost momente grele pentru soție mai ales. Apoi am încercat și am dus la final cu succes o sarcină plina de greutăți, anti-coagulant zilnice, stat la pat 2 luni și multe emoții.
O fostă colegă de serviciu a pierdut fetița la 38 de săptămâni. Vedeam poze zilnic pe Facebook cu burtica și brusc nimic. Apoi, după câteva săptămâni, o poză cu un elefănțel care se ridică la cer. Mi s-a rupt sufletul.
Fast forward, a avut puterea să treacă și acum are un băiețel de 2 ani. Există speranțe pentru oricine 🙂
NOU
de aia in plm e bine nu pui toate cacaturile din viata personala pe Facebook si de aia ai familie si prieteni si viata reala si nu stai si pui 100 de poze cu burta sa te vada toti dubiosii.
NOU
am trecut si noi prin pierderea primei sarcini, nu atat de avansata dar tot a fost al naibi de dureros. finalul a fost diferit de al tau, nu are rost sa povestesc ca sa rasucesc cutitul in rana.
sfatul meu, cum ziceau si altii, du-te la psiholog, la sala sau unde vrei tu. nu sta asa. femeile sunt mai puternice decat barbatii, desi par ca sunt mai emotive, le ajuta sa se descarce mai repede. daca nu faci nimic, intr-o zi o sa te trezesti ca o vezi pe strada cu viata refacuta, poate si cu un copil. o sa iti vina foarte greu. fa ceva acum
NOU
Romania, una dintre tarile care nu ofera IMEDIAT terapie in secunda in care se intampla asa ceva.
Insist si eu pt a merge la psihoterapie si chiar ajutor psihiatric (nu, nu inseamna ca esti nebun sau cu capul, ci ca intinzi mana dupa ajutor) care sa ajute la recalibrarea emotionala. Ceea ce ai se numeste sec “depresie clinica si ptsd”. Atunci cand nu reusesti sa te bucuri de nimic pt ca totul se leaga de o trauma specifica ca a ta.
Eu trec prin 2-3 episoade de depresie pe an si am si “fratele” CPTSD pentru ca “copilarie fericita (not)” + niste condimente ADHD. Fara psihiatra si terapie nu ieseam la capat cum o fac acu`.
NOU
Am trecut prin aceeași problemă, vorbesc din poziția de mamă și soție. După naștere (provocată, naturală, 35 săptămâni, se știa că este oprită din evoluție) a venit psiholoaga maternității. În România, acum 16 ani s-a întâmplat. N-a avut nicio șansă să vorbească cu mine, refuzam orice comunicare, îi simțeam pe toți în plus, nimeni nu mă putea înțelege, așteptam să mă trezesc din coșmarul care revenea și mă lovea cu toată puterea în fiecare celulă. Am aflat mult mai târziu că i-a spus soțului că multe femei vor să se despartă de partener după ce trec printr-o traumă ca a noastră și să facem terapie. În jurul meu nășteau femei, erau fericite, auzeam bebelușii plângând la naștere, buchete de flori, știți voi. Nu vedeam nici rostul și nici sfârșitul fiecărei zile, dimineața nu îmi imaginam cum o s-o duc până seara, de regulă mergeam la birou de unde plecam la cimitir să-l dezgrop pe cel mic. Asta aveam în minte, când ajungeam acolo zăceam doar indiferent de vreme lângă mormânt. Nu, n-am vrut să-mi fac rău dar mă îngrozea gândul că așa voi trăi mai departe. Da, după o vreme i-am spus soțului că îl consider inutil și că nu mai am nevoie de el dacă nu mi-l poate da înapoi pe cel mic. N-am mers la terapie dar am fost la psihiatru după o lună și jumătate. Iubeam antidepresivul ăla, îl țineam (era o sticluță) pe birou. M-a ajutat tratamentul. N-a făcut minuni dar m-a ajutat. Înainte nu puteam să văd femei însărcinate, bebeluși, biberoane, era imposibil să merg undeva, după tratament am putut merge la birou. Ce a mai ajutat : colaboratorii mei, bărbați!!! au făcut zid în jurul meu, cu nevestele lor cu tot, care cum a știut și a putut. Da, și bărbații pot fi empatici!
Am renunțat brusc la tratament și am luat-o de la capăt deși eram un munte de frici. Anul următor am născut un băiețel.
Da, un caz fericit, știu.
Mi s-a întâmplat ani în șir să mă trezesc și să îmi pipăi disperată burta ca să simt mișcările copilului. Nu mai sunt ca înainte, așa ceva nu uiți pur și simplu, nu ai cum. Da, și soțul a fost extraordinar de afectat, nici nu comunică pe tema asta.
Aș vrea să îți spun ceva care să te ajute dar nu știu exact ce. Nu te lăsa, du-te la psiholog, la psihiatru dar du-te undeva. Nu te izola. Big big hug!
NOU
As vrea sa ajut si eu cu o poveste. Am trecut si prin avort si prin infertilitate si prin sarcini oprite in evolutie si am devenit in sfarsit MAMA la 43 de ani. Exact in aceasta ordine. Din cauza ca pierdusem 2 sarcini in stadiu incipient nu m-am putut bucura pe deplin de perioada sarcinii, pentru ca…nu stiam daca o voi duce la capat sau nu. Traiam cu speranță, insa nu ma puteam relaxa pe deplin. Pe mine mă presa vârsta. Nu am putut cădea pradă depresiei dupa cele 2 sarcini pierdute pentru ca nu mai aveam TIMP. Ultimul specialist in reproducere asistata imi recomandase FIV cu ovocite donate, alta sansa nu mi-a dat. Insa toate sarcinile le-am obtinut natural. Ce m-a ajutat pe mine a fost credința. Si da, am avut si un duhovnic bun, mai ceva ca un psiholog. Fiecare om trebuie sa aiba o ancora care sa il sustina si sa il ridice in momentele grele: credința, sportul, voluntariatul. Gaseste-ti ancora si mergi mai departe. Faptul ca ti-ai expus trauma aici e un prim pas spre vindecare. Nu ai ce sa iti reprosezi legat de copii, a fost o intamplare nefericita! Mergi la terapie, ziceai ceva si despre o copilarie cu niste “parinti reci si stricti”…poate trebuie vindecat ceva mai vechi.
NOU
Nu știu dacă ai să ajungi să citești comentariul meu. Nu știu nici dacă va ajunge el cu folos la inima și la mintea ta dar eu încerc. Iubesc copiii…iubești copiii. Eu sunt bunică. Tu poți fi tătic. Sunt atâția copii care au mămică și nu au tătic. O mămică este o eroină dar un tătic este o cuprindere. Caută-i pe cei care ți s-ar potrivi. Ai atâta de dăruit, nu risipi, nu arunca la gunoi. Deschideți brațele și cuprinde-i cînd vor veni la tine.
Uneori femeia este mai interesată de ideea de copil decât de partener. Odată ce visul de a avea un copil s-a împlinit sau s-a destrămat interesul pentru partener se diminuează sau chiar dispare, se ridică vălul și relația se frânge. Nu este drept. Bărbatul trebuie să se ridice și să-și urmeze viața.
Primeste de la bunica o îmbrățișare și,,, capul sus inima dârză, altfel nu faci mare brânză.