– A căzut Sarmisegetuza!
Zvonul se răspândea ca un freamăt printre alaris, cavalerii legiunii Flavia Felix, cei numiți, cam în bătaie de joc, norocoșii, pentru că nu fuseseră uciși de către împărat, deși erau soldații personali ai Flaviei, fosta împărăteasă a fostului împărat, Domițian. De altfel, Norocoșii își datorau norocul faptului că erau niște soldați trecuți prin foc de nenumărate ori, de o ferocitate rar întâlnită, care își făcuseră mâna în răscoalele batave, pacificaseră Dalmația și acum luptaseră toată campania împotriva lui Diurpaneus, regele dac. Sau Decebal, cum începuseră să îi spună după primul război cu Dacii, cel al lui Domitianus. Nimeni nu și-ar fi permis să renunțe la niște oșteni atât de căliți doar pentru niște povești vechi, din timpuri pe care le trăise doar Tetanicus, bătrânul medic al alarisilor, cel ce reușea, nimeni nu știe cum, să își țină în viață legiunea, reușind să le vindece rănile fără să le infecteze, să le răcorească fierbințelile și să le aline durerile. Picioarele rupte, îngrijite de Tetanicus, se vindecau cu o săptămână mai devreme decât ale altora și Tetanicus, fără să știe, era cel mai păzit om din legiunea Flavia Felix. Poate chiar norocul ei.

– A căzut Sarmisegetuza! – intră unul din alari în cortul comandantului lor, Tiberius Claudius Maximus, în ciuda orei târzii. Toți știau că comandantul trupelor de cavaleri, Tiberius, adoarme ultimul, după ce tot freamătul taberei încetează, oamenii au terminat corvezile de seară, burțile tuturor sunt pline, gărzile au fost schimbate și singurul sunet care se mai aude este șuierul vântului printre stejarii bătrâni din jurul taberei. În mod normal, disciplina cazonă ar fi făcut ca toată agitația din tabără să nu existe, dar legiunea era în repaos. Suferiseră pierderi grele în ultimele atacuri ale sălbaticilor daci, dar se știa că rebeliunea lui Decebal se apropia de final, trupele împăratului se îndreptau spre zdrobirea lor definitivă. Se găseau într-o zonă deja sigură, pacificată, toate așezările din jur aveau legionari romani, focurile de semnalizare erau pregătite, răspântiile păzite de nu putea trece nici pasărea fără ca un soldat să o vadă.

Tiberius Claudius Maximus, Alaris Priorul Alei de cavaleri din legiunea Flavia Felix, era un bărbat foarte înalt, un celsitudo printre cei pe care îi comanda. Cavalerii unei ala erau aleși dintre bărbații scunzi și puternici, capabili de a folosi armele de pe spinarea unui cal, dar la fel de feroce și dacă erau pe jos. Tiberius Claudius Maximus avea și un cal pe măsură, adus cu el din perioada petrecută în Batavia, probabil singurul cal din legiune care îl putea duce pe Tiberius, cu harnașamentul propriu, protecțiile sale și după ce Tiberiu se echipa corespunzător. Împreună erau o figură inconfundabilă pe câmpul de luptă, depășeau cu un cap orice fel de trupă de sol sau mașinărie de luptă și întotdeauna atrăgeau grosul luptelor. Puteai determina fără greș locul unde luptase Tiberius Claudius, Alaris Prior, după grămezile de morți rămase în urmă, iar asta devenise mândria alei sale.

Deși înalt, Tiberius Claudius Maximus era foarte bine proporționat, cu o frunte înaltă, desupra ochilor albaștri și reci, nasul acvilin puternic și buze ca dăltuite în piatră de către Fidias sau Polikleitos. Pieptul uriaș, acoperit întotdeauna de cuirasa de care nu se despărțea niciodată, din care plecau două brațe musculoase, sub a căror piele jucau mușchii imenși la fiecare mișcare, proteja o inimă care era, pe cât de mare, pe atât de bună și blândă. Tiberius iubea puține lucruri pe lume. Îl iubea pe împărat, care îi dăduse încrederea sa, își iubea camarazii și iubea Roma. Îl iubise pe fiul său, dragul său Argesius Tiberius Celerius, mort pe câmpul de luptă din Balcani, ucis de trupele de harță ale dacilor, care au pătruns pe neașteptate în tabăra romană și i-au ucis pe toți, deși erau, toți, doar niște copii, care nici măcar nu începuseră instrucția militară.
Suferința lui Claudius Maximus a fost imensă. A cerut permisie de o săptămână, de la Legatus Legionii, s-a dus acolo unde căzuse fiul său, și-a pus cortul și a plâns. Zi și noapte, până când I s-au uscat și baierile lacrimilor, iar cele curse săpaseră șanț în obrajii săi. După care a îngropat, chiar în acel loc, un trunchi de stejar uriaș, pe care a scrijelit cu sabia acel S.P.Q.R. pe care îl aveau toți tatuat pe braț, și Argesius cu litere săpate în foc. Mulți ani stejarul lui Argesius a fost loc de întâlnire pentru călători, răscruce și semn pentru cei ce își căutau drumurile.

Tiberius, Alaris Prior, avusese un singur prieten, pe Gnaeus Pompeius Longinus. Longinus fusese prietenul său din copilărie, amândoi ajunseseră în aceleași școli și amândoi plecaseră să își satisfacă lungul stagiu militar în armata cu care se mândreau atât. Viața lui Longinus luase, însă, o altă întorsătură și, prin intervenția și influența familiei sale, ajunsese senator, reprezentantul împăratului în Iudeea, după care în Moesia superior și Panonia. Însă prietenia dintre puternicul senator roman și simplul alaris ce era Maximus nu fusese împiedicată de drumurile despărțite. Tiberius Claudius era mândru de prietenul său senator, iar Longinus era, la rândul său, mândru de puternicul său prieten.
Longinus fusese și el în acest război cu Diurpaneus. Unul din generalii de încredere ai lui Traian, trimiși să oprească toata zarva de la Dunăre, pornise o urmărire furibundă a celui ce I se spunea Decebal. Dar făcuse o singură greșeală. A avut încredere în sălbaticul dac. Care i-a propus un armistițiu și o întâlnire în care să se predea și să îndeplinească condițiile Romei. Longinus, considerând cuvântul unuia ce se proclamă rege drept lege, a fost de acord și s-au întâlnit. Iar Diurpaneus, ca un rege al zdrențăroșilor, l-a făcut prizonier, încălcându-și cuvântul dat, cu scopul de a-l interoga și de a afla planurile lui Traian.

Bunul Longinus… toată viața trăise și luptase pentru poporul roman, având ca stindard bunătatea. Iar bunătatea l-a dus spre prizonierat și spre moarte. Pentru că regele dac l-a ucis, atunci când a văzut că nu poate obține nimic de la el. Versiunea oficială era că Longinus se otrăvise, din lașitate, dar Maximus știa că Longinus nu ar fi fost niciodată atât de laș încât să își ia viața fără ordinul împăratului. Longinus iubea Roma, ca și Maximus și, odată cu Roma, îl iubea pe împărat. Ordinele sale era lege, iar Longinus nu ar fi trădat Roma vreodată. Prin urmare, nu s-ar fi sinucis. Tiberius Claudius Maximus știa asta cu toată fibra ființei sale. Și dacă Maximus era un om blând, în același timp ura un singur lucru.

Îl ura pe Decebal din adâncul inimii. Voia ca războiul să se temine, era ultima sa campanie, împlinise vârsta de retragere la vatră, avea suficienți sesterți, adunați în cei aproape 30 de ani de soldăție sub signumul legiunii sale, încât nu visa decât la o viață tihnită, undeva, pe malul Tiberului, cu Apeninnii în spate, departe de forfota Romei, departe de zgomotul săbiilor, lăncilor care se frâng, forfotul taberelor și răcnetele de la instrucția de dimineață. Dar nu ar fi vrut să știe că s-a încheiat totul și Decebal nu a fost pedepsit. Dorința sa cea mai mare era uciderea dacului, cât mai rapid cu putință. Spiritele strămoșilor săi nu și-ar fi găsit liniștea, iar el ar fi fost exilat în al 7 lea cerc al Styxului dacă nu și-ar fi răzbunat fiul și prietenul.

– A căzut Sarmisegetuza! Vuiau vocile din jur.
– Alaris Prior, un mesaj de la Tesserarius! Vă așteaptă acum la el în cort.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.