De mult visam un concediu perfect: munte și mare la un loc, ceva șezlong, fără gălăgie, fără nimic. Cât au fost copiii mici a fost chiar imposibil, dar acum nici dacă-i rogi nu vor să vină cu noi.
– Ce să facem cu voi? Să ascultăm C.C. Catch până la 2 noaptea?
Chestii de-astea.
S-a ocupat coana Tanța – ca de obicei – și la sfârșit a venit cu nota de plată:
– Țuțuraș, ți-am împlinit visul, mergem în Bananuatu Nutiphuti – sau nu știu cum naiba i-a zis că m-am și speriat.
Planul era deja făcut, exact așa cum am visat: o insulă, un munte, apă cât cuprinde, plajă, fără gălăgie, fără nimic, gata, ia bilete, abia aștept.
La vreo două zile sună Mișu și cică:
– Unchiule, unde mergeți anul ăsta în concediu? că n-am mai fost de mult împreună…
N-am apucat să mint că mi-a luat coana Tanța telefonul.
– Ce face suedeza tutti frutti, hai nu veniți și voi la Nutiphuti?
Braaaaah…
Eu făceam semne disperate că vreau fără țuică, fără de-astea, ea cică – da’ lasă-i dragă să vină și ei, doar nu i-oi căra în spate.
E, nu-ți zic că până la sfârșitul săptămânii erau pe listă încă vreo două prietene de-ale ei, cu tot cu copiii din dotare, nea Manea cu familionul, plus socrii lui scumpi de la Craiova (niște dulcețuri de oameni, vă povestesc eu), iar coana Tanța deja împacheta tot din casă, inclusiv chiuveta cu tot cu scurgere, că n-a găsit cu cine să-i lase pe copii și până la urmă merg și ei, e și păcat să stea acasă, mai bine C.C. Catch…

Însă, operațiunea Bananuatu că ți-am pus capacu’ a venit când ne-a anunțat coana Tanța solemn și fără să-i tremure ochiul că vine și soacră-mea cu socru-meu cocoșat cum e, așa că adio vis frumos, Nutiphuti chiar deloc.
După un calcul sumar eram aproape un avion întreg de români, ce-ar fi putut să iasă rau, nu?

Trec alea 3 luni, ușor-ușor mi se instalase o epicondilită laterală de toți (că vorba aia, doar nu i-oi căra în spate) însă la coana Tanța creștea agitația ca prețul la gaze.
Și vine ziua măreață, plecăm.
În ciuda talentului meu de copil al deznădejdii, de data asta eram entuziasmat.
Venea concediul mult așteptat.
Primul semn că va fi unul perfect a fost când am ajuns la vreo 500 de metri de casă, cum conduceam așa, aud un țipăt de-a vibrat parbrizul, s-au speriat și copiii:
– Aaaaaaaaarrhh!
Coana Tanța, îngrozită, cu ochii pe mine.
– Repede – zic eu – ce e? am un miriapod pe mine?
– Nu, dragă, tu nu te-ai uitat în oglindă?
– Ce oglindă, ne urmărește cineva?
– Nu oglinda asta, aia de-acasă…
– Ba da, tot ăsta eram, tu vezi altul? Pe cine-ai mai luat în mașină?
– Nu, mă tâmpitule, tu n-ai văzut că ai păr în urechi? zici că ești linx…
– Pfff, hai lasă că-l tai tu când ajungem.
– Da, și să te vadă toate colegele mele în halul ăsta?
– Toate?!… Parcă erau doar două…
– Hai, lasă, întoarce.
– N-am cum să întorc că întârziem la aeroport.

Ca să nu fac accident, am întors.
Așa e, dacă am uitat să tund linxul.
Ocazie cu care ea își aduce aminte că mai trebuie să-și mai ia nu-știu-ce trusă de machiaj, încă o pereche de pantofi care s-ar potrivi cu rochia aia, nu știi tu, lasă, stai în mașină că vin eu.
Peste alte 30 de minute plecăm din nou.
Pe la jumătatea drumului simt un prizonier cum vrea să evadeze.
Am crezut că e doar alarmă falsă dar luptele interne se întețeau așa că-i anunț:
– Dragă Tanțo, dragi copii, n-am cum să vă mint, am nevoie de-un veceu…
– E, zice coana Tanța, asta-i bună acu’, doar nu vrei să întârziem la aeroport, ține-te și tu…
Încerc să mă exprim artistic schimbându-mi culoarea. O dâră de transpirație mi se prelinge pe funte dar înfrunt cu stoicism ca Rezistența Nandi.
Caut o rută de ieșire, nimeresc în tunel, ieșim fix în inima lui New York City. Aici și mai rău, n-ai cum să faci stânga-dreapta, aglomerație ca la tigăi, ce fac eu acum?
Zic să găsesc o parcare, dar cum ies de pe banda paișpea, că eu sunt de la țară, nu le am cu aglomerațiile, mă claxonează ăștia din toate părțile, intru pe contrasens, mă bag pe Broadway, cine dracu m-a pus, cum ies eu de-aici…
Într-un final ne oprim.
Nu în parcare, în mijlocul străzii. E ambuteiaj. Ne anunță una care dă din steaguri că în față e un accident, în spate un incendiu, noi prinși la mijloc.
După liniștea care era în mașină am bănuit că sunt deja verde. La limita suportabilului, pun mașina pe avarii, ies, alerg cu picioarele strânse.
Intru într-un butic, mă lasă chinezoaica la veceu, eliberez prizonierul și când să mă întorc la mașină… strada goală.
Băi, zic, oi fi greșit ieșirea, știi că mai intri în câte-un magazin, te învârți și ieși în altă parte.
N-avea altă ieșire, mi-a zis chinezoaica:
– O țingură ușă avem, ță nu mai veniț pe la noi, pute rău.

Pun mâna pe telefon, sun la coana Tanța.
– Aloo, unde sunteți?
– Stai că nu pot să vorbesc, conduc…
– Păi oprește-te din condus, nu mă iei și pe mine?
După câteva minute:
– A, zice, ne-a făcut aia cu steagurile semn să plecăm că încurcam circulația și n-am știut cum să întorc, eu mă iau după GPS, mergem la aeroport.
– A, deci eu nu mai merg în concediu.
– Ba da, dragă, ia și tu un taxiu, vii după noi.
Fac cu mâna la taxiu.
Oprește un șoferache indian și ceva mai calm decât un ardelean pe sedative începe:
– Buuună zioooaaa… Nuuumele meooo… esteee… Viraaaj.
– Păi asta zic și eu, fă viraj la stânga și hai s-o-ntindem…
– Uuundeee doriiiți să meeergem?
– Hai Viraje, dă-i drumu’, te ghidez eu.
Își așează oglinda, semnalizează tacticos, așteaptă să treacă TOATE mașinile și o ia cătinel.
– Cuuum doriiiți să meeergem?
– Tare, Viraje, tare!

Nu știu ce-a înțeles el că până am ajuns, a trecut ora de plecare a avionului, ai mei mă așteptau bosumflați cu bagajele lângă ei.
N-avea rost să mă mai agit, asta e.

Ca să nu vă mai țin, vă zic doar că biblia e o mare minciună.
Iisus Cristos din Nazaret dacă a existat nu a fost evreu, a fost român. Sigur a fost român. N-are cum să nu fie român… Că numai românii pot face face minuni.
De ce spun asta?
Păi cum stăteam noi așa cu bagajele lângă noi vine o operatoare:
– Pentru ce zbor sunteți?
Zic
– Ăsta care-a fost de Nutifuti…
– A, păi puteți să vă îmbarcați că avionul e încă la terminal…
– Ha?!?
– Da… zice ea, a fost un mic incident și e încă la terminal, vă puteți îmbarca…
Incident?!… New York City?!… Avion?!… Vai, păcatele mele…
– Da’ ce incident, doamnă?
– A, zice, s-au bătut niște pasageri care s-au împăcat până la urmă însă a trebuit să amânăm ora de plecare. Vă doresc concediu plăcut!

 

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.