Dădeam click aiurea aseară prin aplicația de facebook, care e un junk uriaș (ultima șmecherie, tabul video e plin de așa zise creații originale, ultimul răcnet al stupidității, Mi-am surprins soția cu o broască, Vai, ce l-am bătut pe acest nesimțit care arunca gunoi și l-am filmat din 4 unghiuri, o râie intercostală, vă spun) și mi-a căzut clipul vieții, cu Sandybell.

O să vă spun un secret. Din cauză că, în copilăria mea, desene animate însemnau 10 minute cu Mihaela, de vreo 2 ori în timpul săptămânii, Bălănel și Miaunel, Pic și poc, în weekend, 30 de minute maxim, dacă nu era vreo plenară socialistă importantă, iubeam desenele animate din tot sufletul, fără să țin cont de vâstă.

Așșa că, după revoluție, am ars tot ce însemna desen animat, pe oriunde prindeam. Sandybell, Voltron, Saber Rider, Clementine, my feather, nu mai țin minte, au trecut zeci de ani de atunci. Le-am văzut pe toate, am văzut desene animate și la 18 ani, și la 20, am văzut și Johnny Bravo, și Dexter, deși eram deja cam departe pe plantația vieții.

Cumva, songulețul ăsta tâmpițel m-a făcut să mă întorc în timp și să simt puțina fericire din suflet pe care o simțeam când știam că se apropie momentul episodului. No, no ninja was there, with those damn onions. But still, unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?

Aveți, vă mai aduceți aminte de vremurile alea? Știu că sunteți bătrâni, dar ar trebui să mai simțiți ceva în inimile alea reci. Dacă da, puneți clipul în comentarii, dacă există. Ca să bănănăim împreună azi, pe poteci astupate, drumuri neumblate, urme moarte.

fb.watch/2fKA0l92km/