Era o vreme rece, de profesoară de geografie cu degete hieratice, întinse prin păr zgribulit, de elev prins la copiat la o lecție despre pădurile de foioase ale româniei și distribuția lor globală în arealul bazinului carpaților meridionali. Ploaia curgea strâmb pe lucarnele triste, ce își aruncă ochii orbi către un soare ipotetic, care e ca gravitația, știi că e acolo, dar nu mai reușești să îl vezi.

Din când în când, pe străzile de fum trece câte o mașină cenușie, lăsând în urmă un făgaș vremelnic prin apa ce cucerește totul, în asaltul ei feroce spre ninsoarea ce-o simte venind din urmă, ca o bătrânețe subită, plină de artrită și facies terminal.

Mi-e frică. Ia-mă în brațe.