S-a dus si Patrick

Patrick Andre de Hillerin mi-a fost, fără să exagerez, la un moment dat, cel mai bun prieten din lume. Ne-am întâlnit dintr-o întâmplare complet aiurea, am făcut click amândoi și am rămas așa, el povestindu-mi de zeci de ori întâmplări de la înființarea revistei Cațavencu și dedesubturi din viața fiecăruia din ciocoiașii ăia mici (pe care, de altfel, de aia nici nu îi sufăr, pentru că știu ce gușteri famelici erau și ce le putea pielea înainte de a descărna de bani pe diverși sorinimarini), iar eu povestind viața scrântită pe care o aveam. El fantastic de cult, cu propensiune spre bere, eu fantastic de gras, cu propensiune spre grătare.

Am făcut împreună happyfish, am făcut împreună Anonimul, am scris amândoi zeci de scenarii pentru clipuri și reclame, am fumat metri de iarbă înainte de a intra în emisie la radio, închiși în Dacia mea Nova, pe care o lipeam cu scotch pe la uși, să nu pierdem fumul, am mâncat kile de cârnați de Pleșcoi de la magazinul de lânga Happyfish, am băut împreună tot Dr. Pepperul din lume, am bârfit pe toată lumea, am râs de toată lumea.

Ne-am despărțit, stupid, pentru că, după ce s-a terminat perioada cu Băsescu, pe care îl uram amândoi, el a continuat pe altă direcție politică, la care eu nu puteam achiesa. Nu ne-am certat, pur și simplu timpul a trecut, nu am mai vorbit și așa s-a dus un an, doi, 15, ce mai contează, suntem nemuritori, nu?

Ca să aflu azi că dragul de Patrick, Dulcele de Patrick, Blândul PAH, nobilul francez Patrick nu mai este.
Viața este complet futută și ne dăm seama de asta prea târziu. Realizăm că am stat de oameni dragi, din motive aberant de stupide, de abia când acei oameni nu mai sunt.

Nu ți-am mai dat acel semn, Patrick…