Salve Arhi,
Scriu randurile urmatoare marcat de cele intamplate cu Baxt, nu stiu daca are rost sa le publici, fa ce vrei cu ele.
De acum e cunoscut ce s-a intamplat, nu are rost sa ambalam situatia, presa locala din Mioveni e plina de numele lui, nu e niciun secret.
Pentru ca multora le e greu, imposibil aproape sa inteleaga cum poate cineva sa faca asa ceva, mai ales daca scapat de cancer o data, sau chiar de doua ori, vai, nebunul ar trebui sa fie recunoscator si sa traiasca 100 de ani fericit.
Sunt un fost pacient bolnav de cancer. Ma rog, in cancer nu prea exista vindecare garantata, poate reveni, chiar si la niste ani dupa, deci multi dintre noi suntem intre doua batalii.
Cancerul meu a fost unul al sistemului sanguin. Norocul meu este ca sunt in Germania, asa ca, dupa terapia de prima linie care a esuat si boala mi-a revenit, am beneficiat de un transplant de celule stem de la un donator anonim, intrucat in urma analizelor a rezultat ca nici fratele meu nu e compatibil cu mine. S-a gasit un german care imi e copie genetica aproape identica, inscris in registrul german al donatorilor, si care a donat pentru mine imediat ce i-a fost solicitat. Nu am avut putere sa il intalnesc, desi au trecut 7-8 ani de atunci, sa ii multumesc, mai intai pentru ca inteleg ca legea interzice in primii 3 ani sa iei legatura, pe urma poate si foarte mult din superstitie, mi-era sa nu ma bucur prea devreme, si boala sa revina. Ca o paranteza, nemtii sunt painea lui Dzeu ca oameni, odata ce ajungi sa ii cunosti. Sunt cei mai multi inscrisi la nivel mondial in registrul national al donatorilor de celule stem si produse sanguine, 10% din populatie (peste 8 milioane de oameni!!!!) s-au dus la un spital, au facut analize, s-au inregistrat ca donori etc.
Sa ma spun ca nu m-a costat aproape nimic (ok, 4-500 euro in total, din care destui bani date pe parcarile spitalului, ca am aflat tarziu ca atunci cand sunt la tratament pot obtine parcare gratis de la receptia de la oncologie), si ca totul a fost platit de asigurarile de sanatate de aici?
Revenind, la perspectiva unui bolnav de cancer. Eu am avut norocul ca nu am simit niciodata aproape nimic in urma bolii, in schimb tratamentul m-a lovit grav. Cauzat de boala nu m-a durut aproape deloc, a fost prins relativ devreme (2B) incat sa nu apara manifestari fizice, in afara unei senzatii ca as avea ceva gen gripa. Tratamentele in schimb au fost teribile.
Problema mea, si sunt absolut 1000% sigur ca e problema tuturor in situatia asta, a fost SINGURATATEA ingrozitoare in care te trezesti dintr-o data, odata cu acest diagnostic. E imposibil de povestit cum te simti, dar eu mi-am imaginat asta ca un astronaut trimis spre o galaxie indepartata, ani lumina de pamant, singur, care brusc se trezeste ca nava lui are o problema si ca sunt foarte mari sansele sa nu se mai intoarca niciodata la ai lui. Poti lua contact cu ai tai, ii vezi pe un ecran, te incurajeaza, familia, prietenii, psihologul pus de spital, dar ai un sentiment teribil de separare de ei, este un univers intre voi. Oricat ar incerca ei, orice ti-ar spune, hai ca o sa fie bine, hai sa luptam, hai sa fim tari etc, odata ce inchizi monitorul, viata lor va continua, ei rad, mananca, ies la film, uita, se duc la serviciu, in timp ce tu ramai pe intuneric in spatiu, la ani lumina de ei, zbatandu-te si asteptand sa vezi ce te omoara mai intai. Si atunci cand esti in mijlocul unei multimi de oameni, sentimentul de decorporalizare, de personaj intr-un film, de om separat de o bula invizibila de singuratate, e coplesitor. Prapastia asta este imposibil de explicat, dar e teribil de resimtit.
Am avut momente in timpul spitalizarii, complicatii post transplant, cand am fost la milimetri de moarte. Am fost internat luni de zile. In lunile astea, am fost la milimetri sa ma sinucid. Am testat toate barele pentru echipamente din camera de spital, sa le identific pe cele de care as putea sa ma spanzur, si sa nu cedeze sub greutatea mea. Am calculat daca sa cer somnifere mai multe zile, sa nu le iau 1-2 saptamani, si sa le iau pe urma pe toate o data. Singurul lucru care m-a oprit a fost ca am copii, si faptul ca stiu din statistici ca sinuciderea e o boala contagioasa, copiii celor care s-au sinucis au o probabilitatea mult mai mare decat a populatiei generale de a se sinucide, si nu am putut suporta asta. Nu am putut suporta gandul ca unul din ei ar putea trece vreodata in viata printr-o situatie grea, si sa se gandeasca ia stai sa fac ca tata, si eu sa nu fiu acolo sa ii dau un pumn in cap sa isi revina. Si faptul ca stiu ca sinuciderea nu vindeca suferinta, tu scapi dar pasezi celorlalti durerea si disperarea. Am ales ca indiferent ce o fi, macar sa stie ca am avut macar atata putere incat sa o duc pana la capat, nu ca am ales calea mai usoara.
Desi nu am nimic fizic, se pare ca as fi scapat, nu mai sunt acelasi om care am fost inainte. Dupa asta ramai ca unul care a participat la cele mai cumplita batalii intr-un razboi, cu un PTSD permanent pe care il duci in carca, plus sabia lui Damocles a revenirii bolii (sunt ok, DAR DACA imi revine??!). Se mai ascunde, mai sta uitat in beciul constiintei poate luni de zile, si intr-o zi insorita de vara te trezesti fara motiv cu aceleasi simtaminte ca atunci. Faptul ca ai scapat nu ajuta foarte mult, ai un simtamant de vinovatie parca pentru asta, o nesiguranta care nu te va parasi niciodata, o furie teribila impotriva corpului tau care te-a tradat in cel mai mizerabil mod, si sentimental de astronaut aflat la ani lumina de orice e viu revine ca si cand nu ar fi disparut niciodata.
Si chiar si la ani dupa, unii dintre noi pot ceda sub greutatea acestui bagaj si intr-o fractiune de moment sa faca ceva ce nu mai poate fi intors.
Ce a mai cautat lumea pe Google
- apartamente de vanzare timisoara 2 camere proprietar
- bancomat ing afi cotroceni
- 0749 ce retea este
- baioneta ruseasca
- sua iese din nato
- aia sigla
- aflamil crema help net
- alina.pisix xxx
- 0711 ce retea este
- reactin pareri
Multumesc ca ai impartasit experienta cu mine, m-ai ajutat sa constientizez putin ce e in sufletul bolnavului.
Nu-mi pot imagina cât de greu ți-a fost să scrii toate astea. Îți mulțumesc că ai făcut-o. Îi va ajuta pe mulți.
Și apreciez ceea ce ai scris despre nemți. Prea mulți îi scuipă aprioric pentru că se raportează numai la istoria din urmă cu aproape un secol și e bine de știut că, de fapt, nemții de astăzi sunt un popor foarte mișto. Și Germania cu totul, chiar dacă momentan e roasă de leprele de la AfD și votanții lor.
Sănătate și tot binele din lume îți doresc.
Sau leprele de la SPD ori CDU ori Linke…
Desigur, toți sunt lepre, mai ales dacă te mai și pun la muncă.
Alegria, sigur… tu ești singura care muncește și plăteste impozite în Germania….
Poate ești atât de bun să-mi arăți, cu citat, exact unde am spus sau insinuat eu așa ceva.
Merz își are greșelile lui, începând cu modul în care comunică. Dar în esență are dreptate: în Germania se puturoșește mult, se iau concedii medicale pentru că ”mă doare puțin capul”, în ideea ”să ne dea statul”.
Și statul dă, antagonizându-i pe oamenii care muncesc și plătesc impozite deloc mici. Faptul că a zis că tot cei care muncesc trebuie să muncească mai mult e o greșeală enormă. Nu ei sunt problema. Dar asta nu înseamnă că nu are dreptate și că în rest nu sunt putori cu duiumul.
Așa că nu mai fi analfabet funcțional și discerne ceea ce citești.
Boss, fă ceva … sunt în a doua treime a vieții, plâng repede…
as do we all
Multumesc ca le-ai publicat, Arhi. Gandurile astea nu mi le cunoaste absolut nimeni, nici nevasta, nici fratele, nu mai zic de copii, nu as putea sa vorbesc de ele decat anonim. Sunt langa tine, rad, bem bere, spunem bancuri si vorbim de femei cu tate mari, dar de multe ori sunt doar o gaura neagra sau un ambalaj gol.
Faptul ca le vad scrise imi ia un pietroi din carca, am dat o parte din infectie afara.
Daca e unul singur care le citeste, care este intr-o situatie ca cea in care am fost, sa stie ca nu e singur pe lume, si ceilalti simtim la fel, nu e el defect. Si sa incerce sa lupte pana dincolo de pauza aia mare. Sinuciderea nu e niciodata o solutie la nimic.
toata viata am tinut in mine porcariile astea ce ma torturau zilnic. de când am decis sa le scriu, efectiv ma simt altfel si nu ma mai terorizează atat de mult
un citat care mi s-a intiparit in minte de la o piesa de teatru: “Singura regulă la acest joc, de-a viața pe pământ, este că, la sfârșit, trebuie să mori singur.”
Mama, și nouă ni se pare ca avem probleme. Încă o dovadă ca e f simplu să stăm la tastatură și să judecăm, cum au fost unii legat de Baxt.
Eu unul nu știu ce aș putea spune după un astfel de text, e sinistru să zici și felicitări, pt ca nimeni și nimic nu te poate ridica, doar tu fiind suficient de puternic, ceea ce nu poate fi înțeles.
Am un prieten f bun care îmi spunea ca noi, cei ce spunem, te înțeleg, o să fie bine, suntem niște ipocriți.
Încep să-l cred.
bro…
I feel you, Bro…
Am avut trăiri similare, plus 10 ani de controale, fiecare cu agonia incertitudinii și extazul veștilor bune. Nu se compară cel mai tare orgasm cu ceea ce simți când îți spune doctorul “all clear, see you next month/year”.
La ultima întâlnire, când m-au și scos din lista pacienților – adică nu mai m-au chemat la controale – în ziua aia am plâns ca un copil, de față cu doctorul, și cu un rezident tinerel care era în definitiv un străin.
Mulțumim că ai găsit tăria să scrii toate astea!
Analogia cu un astronaut pierdut singur în spațiu e perfectă.
O vorbă veche spune: sătulul nu crede flămîndului, nici sănătosul beteagului…
Bine ca a trecut!
Eu nu știu dacă aș avea puterea să rezist. Am făcut o procură specială pentru împuternicire medicală și administrativă pentru cazuri de boli terminale și am decis ca în cazul în care doctorii zic ca am o șansă de supraviețuire sub 20% să-mi oprească toate mașinăriile și tratamentul. Mi-ar fi frică ca ar trage doctorii de mine să încaseze bani. În caz de dementa m-as eutazina imediat – de boala asta îmi este cel mai frică…
Toți am vrea acul, în caz de demență.
Problema este că odată dement, nu realizezi că ești dement, iar alții nu pot – legal și moral – hotărî pentru tine.
De aceea am făcut procură asta….
Eu am avut un hemoroid sentient si un diagnostic simplu: 3 luni.
3 luni sa imi pun toate in ordine si sa ma pregatesc de ce e mai rau.
De multe ori imi tot venea in gand sa o termin mai repede. De ce n-am facut-o? Nu stiu.
Pana la urma l-am “desentiezat”.
Cica 1 la 1.000.000.
bravo, menutz…
Ca un tip anxios, îmi prețuiam foarte mult fricile și anxietate pana când, acum o luna și ceva am fost la Birkenau, după 2 ore pe acolo mi-am dat seama, în comparație cu frica celor ce au trecut pe acolo, cât de binecuvântat sunt eu și cât ma păcălește creierul meu sa ma consider bumbul universului. Felicitări autorului, te rog sa mai scrii, asamai învățăm și noi și te mai descarci și tu…
Ce sa mai zici , piele de găină…mă duc acasă , mai iau o bere îmi îmbrățișez prietena, life is good…suntem așa prosti că oameni , ne macinam pentru toate cacaturile…
Mama a avut un polip la rect aproape de cancer , operatie, iliostoma, și pe patul de la ATI era așa frumoasă, apoi stresul cu așteptarea rezultatului biopsie…din fericire a fost benign ,cate vezi in spitalul ăla…
ieri am avut o interventie chirurgicala de kkt, minora care a durat 5 minute cu tot cu anestezia locala, insa pentru mine insa a fost o trauma echivalenta cu un viol intr-o padure de catre 3 soldati rusi. Am povestit familiei experienta si m-au luat in balon incat m-am simtit efectiv tradat de ai mei. Daca aveam un notar in preajma atunci, astazi sarbatoream prima zi de divort. Zero empatie, adica. Bine, si dramatizez putin. Ma intreb insa cum mi-ar fi fost viata sa stau 6 – 12 luni prin spitale, cu coasa deasupra capului, chimioterapie si toate cele, si fara sa stii sigur daca scap. Si familia sa o ia ca pe un dat. cu 3-4000 de euro pe dreapta, intr-un cont, ca cine stie. In acelasi registru, am un prieten medic -40 ani. In fiecare an merge la cate-o o inmormantare a unui coleg de facultate. Infarct, cancer si AVC. Acum cateva luni eram la o bere cu niste prieteni si vorbeam despre amintiri chestii care ni s-au intamplat. Nu exagerez cred ca au fost minim 5 “Dumnezeu sa-l ierte”. Si nu era vorba despre aceasi persoana. Tot recent, stateam de vorba cu o ruda apropiata, medic, pensionara, fix despre chestie asta, mortile astea in jurul 35-40. Mi-a zis cacand era in facultate cand se intampla un AVC la vreun batran, chemau studentii de acasa. Atat de rare erau. Asadar, ce paula se intampla cu noi, si ce e de facut?!
vaxxinul
hi, 1991 diagnosticat cu cancer de piele, melanoma blablabla metastaza, am fost trimis acasa sa ma curatz in pace in ceva ani, minune! , plecat la capsuni in spania and alive and kicking.
bai nene….:)