Salve Arhi,
Scriu randurile urmatoare marcat de cele intamplate cu Baxt, nu stiu daca are rost sa le publici, fa ce vrei cu ele.
De acum e cunoscut ce s-a intamplat, nu are rost sa ambalam situatia, presa locala din Mioveni e plina de numele lui, nu e niciun secret.
Pentru ca multora le e greu, imposibil aproape sa inteleaga cum poate cineva sa faca asa ceva, mai ales daca scapat de cancer o data, sau chiar de doua ori, vai, nebunul ar trebui sa fie recunoscator si sa traiasca 100 de ani fericit.
Sunt un fost pacient bolnav de cancer. Ma rog, in cancer nu prea exista vindecare garantata, poate reveni, chiar si la niste ani dupa, deci multi dintre noi suntem intre doua batalii.
Cancerul meu a fost unul al sistemului sanguin. Norocul meu este ca sunt in Germania, asa ca, dupa terapia de prima linie care a esuat si boala mi-a revenit, am beneficiat de un transplant de celule stem de la un donator anonim, intrucat in urma analizelor a rezultat ca nici fratele meu nu e compatibil cu mine. S-a gasit un german care imi e copie genetica aproape identica, inscris in registrul german al donatorilor, si care a donat pentru mine imediat ce i-a fost solicitat. Nu am avut putere sa il intalnesc, desi au trecut 7-8 ani de atunci, sa ii multumesc, mai intai pentru ca inteleg ca legea interzice in primii 3 ani sa iei legatura, pe urma poate si foarte mult din superstitie, mi-era sa nu ma bucur prea devreme, si boala sa revina. Ca o paranteza, nemtii sunt painea lui Dzeu ca oameni, odata ce ajungi sa ii cunosti. Sunt cei mai multi inscrisi la nivel mondial in registrul national al donatorilor de celule stem si produse sanguine, 10% din populatie (peste 8 milioane de oameni!!!!) s-au dus la un spital, au facut analize, s-au inregistrat ca donori etc.
Sa ma spun ca nu m-a costat aproape nimic (ok, 4-500 euro in total, din care destui bani date pe parcarile spitalului, ca am aflat tarziu ca atunci cand sunt la tratament pot obtine parcare gratis de la receptia de la oncologie), si ca totul a fost platit de asigurarile de sanatate de aici?
Revenind, la perspectiva unui bolnav de cancer. Eu am avut norocul ca nu am simit niciodata aproape nimic in urma bolii, in schimb tratamentul m-a lovit grav. Cauzat de boala nu m-a durut aproape deloc, a fost prins relativ devreme (2B) incat sa nu apara manifestari fizice, in afara unei senzatii ca as avea ceva gen gripa. Tratamentele in schimb au fost teribile.
Problema mea, si sunt absolut 1000% sigur ca e problema tuturor in situatia asta, a fost SINGURATATEA ingrozitoare in care te trezesti dintr-o data, odata cu acest diagnostic. E imposibil de povestit cum te simti, dar eu mi-am imaginat asta ca un astronaut trimis spre o galaxie indepartata, ani lumina de pamant, singur, care brusc se trezeste ca nava lui are o problema si ca sunt foarte mari sansele sa nu se mai intoarca niciodata la ai lui. Poti lua contact cu ai tai, ii vezi pe un ecran, te incurajeaza, familia, prietenii, psihologul pus de spital, dar ai un sentiment teribil de separare de ei, este un univers intre voi. Oricat ar incerca ei, orice ti-ar spune, hai ca o sa fie bine, hai sa luptam, hai sa fim tari etc, odata ce inchizi monitorul, viata lor va continua, ei rad, mananca, ies la film, uita, se duc la serviciu, in timp ce tu ramai pe intuneric in spatiu, la ani lumina de ei, zbatandu-te si asteptand sa vezi ce te omoara mai intai. Si atunci cand esti in mijlocul unei multimi de oameni, sentimentul de decorporalizare, de personaj intr-un film, de om separat de o bula invizibila de singuratate, e coplesitor. Prapastia asta este imposibil de explicat, dar e teribil de resimtit.
Am avut momente in timpul spitalizarii, complicatii post transplant, cand am fost la milimetri de moarte. Am fost internat luni de zile. In lunile astea, am fost la milimetri sa ma sinucid. Am testat toate barele pentru echipamente din camera de spital, sa le identific pe cele de care as putea sa ma spanzur, si sa nu cedeze sub greutatea mea. Am calculat daca sa cer somnifere mai multe zile, sa nu le iau 1-2 saptamani, si sa le iau pe urma pe toate o data. Singurul lucru care m-a oprit a fost ca am copii, si faptul ca stiu din statistici ca sinuciderea e o boala contagioasa, copiii celor care s-au sinucis au o probabilitatea mult mai mare decat a populatiei generale de a se sinucide, si nu am putut suporta asta. Nu am putut suporta gandul ca unul din ei ar putea trece vreodata in viata printr-o situatie grea, si sa se gandeasca ia stai sa fac ca tata, si eu sa nu fiu acolo sa ii dau un pumn in cap sa isi revina. Si faptul ca stiu ca sinuciderea nu vindeca suferinta, tu scapi dar pasezi celorlalti durerea si disperarea. Am ales ca indiferent ce o fi, macar sa stie ca am avut macar atata putere incat sa o duc pana la capat, nu ca am ales calea mai usoara.
Desi nu am nimic fizic, se pare ca as fi scapat, nu mai sunt acelasi om care am fost inainte. Dupa asta ramai ca unul care a participat la cele mai cumplita batalii intr-un razboi, cu un PTSD permanent pe care il duci in carca, plus sabia lui Damocles a revenirii bolii (sunt ok, DAR DACA imi revine??!). Se mai ascunde, mai sta uitat in beciul constiintei poate luni de zile, si intr-o zi insorita de vara te trezesti fara motiv cu aceleasi simtaminte ca atunci. Faptul ca ai scapat nu ajuta foarte mult, ai un simtamant de vinovatie parca pentru asta, o nesiguranta care nu te va parasi niciodata, o furie teribila impotriva corpului tau care te-a tradat in cel mai mizerabil mod, si sentimental de astronaut aflat la ani lumina de orice e viu revine ca si cand nu ar fi disparut niciodata.
Si chiar si la ani dupa, unii dintre noi pot ceda sub greutatea acestui bagaj si intr-o fractiune de moment sa faca ceva ce nu mai poate fi intors.
Ce a mai cautat lumea pe Google
- animal mic cu ochii mari
- biodance farmacia tei
- 2021 kindle paperwhite
- aliexpress vibrator review
- actori fast and furious
- 4 căn 3
- vesomni este antibiotic
- banda de mers birou
- 9695 asigurare
- biciclete vechi romanesti
Multumesc ca ai impartasit experienta cu mine, m-ai ajutat sa constientizez putin ce e in sufletul bolnavului.
Nu-mi pot imagina cât de greu ți-a fost să scrii toate astea. Îți mulțumesc că ai făcut-o. Îi va ajuta pe mulți.
Și apreciez ceea ce ai scris despre nemți. Prea mulți îi scuipă aprioric pentru că se raportează numai la istoria din urmă cu aproape un secol și e bine de știut că, de fapt, nemții de astăzi sunt un popor foarte mișto. Și Germania cu totul, chiar dacă momentan e roasă de leprele de la AfD și votanții lor.
Sănătate și tot binele din lume îți doresc.
Boss, fă ceva … sunt în a doua treime a vieții, plâng repede…
as do we all