Mi-am adus aminte de ceva, legat de faza cu pana de cauciuc în Spania.
În timp ce o ardeam epic, pe marginea carreterei, rezemat de dunga aia metalică, privind cu speranță în gol, oprește, în fața mașinii, o dubă cu număr de București. Vă jur, nu îmi venea să cred, număram cifrele, pentru că mai sunt și cele portugheze asemănătoare cu numerele românești. Dintre toate sutele de mașini care treceau pe acolo, singurul care a oprit, un român. Aproape m-am emoționat și o zic fără glumă. Mai ales că aveam număr de Spania, nu avea idee cine sunt.

Ok, vine, ne strângem mâinile, el zice că nu știe spaniolă, eu zic că să stea liniștit, pentru că român, ahahaha alea alea, hai să te ajut să duci roata la primul Repsol sau ceva (în Spania e interzisă remorcarea, ori ești pe platformă, ori pleci pe jos). Ne apucăm să căutăm cricul, moment în care pe al nostru îl apucă confesiunile:

– Păi să te las eu la ananghie? Mergeam și eu liniștit așa și te văd pe marginea drumului, bătrân și amărât, mi-a fost milă de tine, suntem oameni și creștini.

El având vreo 60 de ani bătuți pe muchie și fiind mai gras decât mine. Mi-a dat sângele pe nas de nervi, vă spun…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.