Ce mai rămâne după noi?

Scris de Dumi

Rătăcind prin ziduri

Am desenat un cer pe zid
să pot zbura fără avânt
o pasărea pierdută în căderi,
de ieri
speranțe rătăcesc
oglindite-n valul mării.
Au fost purtate peste zări
dar n-au putut să vină
să-mi spună
că duc regretele cu ele,
suspină
cărămida-n zidul
din Alexandria
de dansul unor actrițe
pe care piesa
le-a uitat în rolul principal
în care s-au pierdut spre
piedestal.
O rampă de cădere
cu scândurile amorțite,
iar cărămizile se leagănă-n iatac
și sunt zidite,
adormite,
iar zidurile iarăși
tac…

Când ușile vor plânge după noi

Suflet călător
prin lume, ani și univers
ai încercat atâtea forme
pe urma care merg acuma
tu, de ce n-ai mers
acum un secol
sau poate chiar sute de mii
să-mi lași liberă poteca vieții
să-mi fie decorul gol,
iar soarta liberate
și vise liniștite, chiar dacă cu stafii.

Cu ce ți-am fost dator
sau poate ce am meritat
să prind această formă efemeră
când ai dorit să vezi prin ochii mei
ce culoare are lumea
și pasărea cu cântul în decor.

Nu mi-ai lăsat nici amintirile
să-mi zică cine sunt,
iar liberul arbitru mă lasă să aleg cine devin,
dar nicidecum cine am fost.
Având atâta cunoaștere
cum poți avea doi ochi atât de goi?
Mă lași ca să iubesc ca un nebun
să fiu iubit la rândul meu,
cu avalanșa de emoții
să lupți până-n momentul cel mai greu
mereu va exista o ușă care va plânge  după noi!

O, TU!

O, TU! Strună de chitară
Ecou de suflet viu,
Aluneci doar spre seară
Ca furtuna de pustiu.

O, TU! Lacrimă de plumb
ce n-aș da,
să pot să te mai cuprind
odată!

O, TU! Muzică
te-am ascultat de-atâtea ori
dar, am cunoscut și oameni
ce căutau o viață, un cântec
ce nu-l poți auzi de două ori.

O, TU! Lună, că singură o duci
Atâți sihaștri te visează,
Suspinând pe cer cum urci
Și tot atâția poeți te visează.

O, TU! Copil ce n-ai văzut lumina
Oare o rază tu acuma ai ajuns?
Doamne, se zice că mare ți-e grădina,
Dar rănile de mamă nu le-ai uns.

O, TU! Clipă
Moment căzut și împlinit,
Doar raportat la TIMP – găsim risipă
Lărgind hotarul trasat de infinit!

Sunt scrise de câțiva ani. Mai sunt și altele ca ele. Încerc să-mi amintesc un vis din copilărie, dar se pare că nu am avut unul. Pe la sfârșitul liceului am adunat poezii cât pentru o carte decentă, dar citindu-le peste vo 2 ani mi s-au părut slabe. Foarte slabe. Le-am dat foc și m-am uitat cum ard. Și atunci mi-am propus că, la un moment dat, să public o carte. Asta să rămână după mine.

P.S. Poate punem de o rubrică săptămânală. Două/trei poezii pentru sufletele adunate pe aici. Asta, bineînțeles, în pauza în care respirați printre înjurături. Pentru că vorba cântecului: “De la artă la gunoaie, ești exact ce lași în urmă”.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt