Avusese un an tare greu. Acasa numai probleme, scandaluri, certuri, batai. Trebuia sa aiba grija de fratii sai mai mici. Trebuia sa aiba grija de casa. Trebuia sa aiba grija de el. Trebuia sa aiba grija sa nu inebuneasca de griji. Trebuia sa faca multe lucruri pentru unsprezece ani.
Cu o seara inainte parintii sai se certasera. Iar. Ieri insa fusese mai special, pentru ca tatal isi batuse sotia. Probabil pentru a puncta mai bine problemele. Astazi, mama sa statea in pat, batuta, cu ochii vineti si umflati. Tocmai astazi…
– Mami, astazi e ultima zi de scoala. Se dau premiile.
– Nu poate mama sa vina cu tine, ca se simte rau, e tare bolnava.
– Mami, hai, ca poate iau si eu premiu sau macar o mentiune, si o sa fie toti copiii acolo cu parintii, si doar eu o sa fiu singur.
– Lasa mama, ca stii ca nu ti-a zis nimic de carti sau de coronita. Nu e nimic daca nu ai luat premiu.

S-a dus sa se imbrace. Ultima pereche de pantaloni de scoala se rupsese in genunchi de la o cazatura. Aratau tare urat, asa ca a luat o foarfeca si i-a taiat pana la genunchi. Din pacate, a gresit lungimea, si erau mai lungi pe o parte. Asta e, era tarziu, si ar fi intarziat. Si a plecat asa. Singur.
La scoala, toti copiii erau cu parintii, veseli, cu coronite si flori. El furase un trandafir din gradina blocului, si i l-a dat invatatoarei. Invatatoarea l-a privit…si l-a pus intr-o carte, deoparte de ceilalti trandafiri, scumpi, adusi de restul copiilor.
Initial, el s-a suparat. Dar i-a trecut repede. Ce conta ca nu ii placea invatatoarei floarea? El avea atatea ganduri in cap, incat nu mai era o tragedie aprobabrea gesturilor sale.
Cativa copii chicoteau, uitandu-se la pantalonii sai.
– Uite mami, parintii lui nu au bani sa ii ia pantaloni intregi.
– De cate ori te-am invatat sa nu mai razi de oamenii saraci?
– Mami, dar oamenii de ce sunt saraci?

Da, oare de ce oamenii sunt saraci? De ce oare mama ne da orez cu zahar dimineata, iar altii vin la scoala cu carne sau salam?
Dar nici asta nu mai conta. Voia sa se termine totul, sa fuga acasa, sa nu ii fie rau mamei, sa dea de mancare fratilor mai mici, trebuia sa si spele.
Se strigau numele celor cu mentiuni. A ciulit repede urechile, spera sa ia si el o mentiune, sa primeasca o carte. Ah, sa aiba o carte noua, sa o savureze, sa o citeasca de mii de ori, pana i-ar fi invatat toate litere pe de rost…
Nu l-a strigat. Nu i-a mai pasat de restul. El pentru cartea lui venise. A inceput sa numere frunzele din copaci. Uite, ala e copacul din care am cazut pe burta anul trecut.
– MAI COPILE, NU AUZI?
– Ce sa aud?
– Te-a strigat, du-te in fata!
– Dar au trecut mentiunile, pentru ce sa ma duc?

I-au pus in mana trei carti, legate in celofan. Ce carti frumoase. Lumea ii vorbea, il felicita, dar el nu mai auzea. Se gandea la cartile lui, frumoasele carti, pe care o sa le citeasca si o sa le reciteasca pana o sa le invete toate literele. Nu ii pasa ca nu are coronita.

Castigase premiul intai…
Peste ani s-a întâlnit cu învățătoarea lui. Iar ea i-a arătat o carte veche, cu un trandafir vechi și uscat.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.