Scris de M.O

Mă trezesc dimineață muncitorii care de mai bine de jumătate de an mi-au trântit o ditamai construcție chiar în geamul dorsal al apartamentului meu duplex – that is – o cameră + baia pentru că în bucătărie nu prea intru, mi-e frică de oale și cratițe. Iar de cuțite nu mă ating, sunt periculoase pentru ăștia… labili.

-Băi, Ghiță, băga-mi-aș 3ula, adă șublerul ăla odată și ia și o bere în deplasare!
Wtf, cât o fi ceasul? 7.30. Mă duc la bucătărie înaintea băii să pun de ceai de lămâie, beau în fiecare dimineață pentru a-mi păstra silueta sinapselor. Nu se vede, nu contează, perseverez. Așea, pun de ceai, înjur muncitorii, mă duc la baie, mă uit în oglindă. Îmi spun în gând… (normal că în gând, că eu-s mai dark așa, vorbesc când tac):

”Băi, vecinu, ce mi-ai făcut ieri, de arăt așa nașpa? Ieri ziua, of course, noaptea e cu nevasta. (altu’!) Zici că n-am dormit de 25 de ani”. Plus că am petrecut noaptea cu foarfeca și am decupat la buburuze, albinuțe, coropișnițe și alte arătări gâzoase de mi-au sărit capacele și buricele degetelor, cf. fișei postului de vreo opt anișori în business.

Oare cum repar fațada? La 9 am întâlnire cu colegii – cei doi consăteni, mai exact. (din foștii colegi din școala generală pe care i-am revăzut recent, unii chiar după 25 de ani, și cu care m-am conversant pe un grup din decadenta rețea feisbuci) Am vrut să o anulez dar iar zice lumea că mă supăr, că am ce am cu cine am, că puii mei ce mai zic ei, nu mă înțeleg eu pe mine, darămite ei pe mine.

Bun, văd eu ce fac, mai am timp. Bag în priză placa de păr. M-aș tunde zero dar nu am timp acum. Poate mâine. Jap, jap, întind 2-3 șuvițe, mă plictisesc și de păr. Las’ că e bun așa, lui Robert nu-i plac oricum blondele, Mirela nu observă. Acum… cu ce mă îmbrac? Blugi și o bluză neapărat cu mâneca lungă, semăn cu bunica, d-zeu s-o ierte, pentru ea era mare rușine să umble cu mâna descoperită. Eu o țâță o pot descoperi dar mâna…. neah. Ok, doar n-oi călca vreo rochie, doamne ferește, nici nu am rochii, am un cămeșoi de noapte în caz de noaptea morților vii să nu ies așa în nădragi.

Unde am rămas? Placa am uitat-o în priză. Pute toată casa a ars. Amestecat cu mirosul de la pamperșii mamei iese parfum de tei, nu alta. ”Băi, își face efect ceaiul, arde grăsimile, să mor eu” – îmi spuneam în gând, umflându-mi nările.

Tre să mă machiez, eu nici nu duc gunoiul nemachiată, nu de alta dar nu știi de unde sare Făt-Frumos, poate din ghenă. Sau din Mădălina Ghenă. Anyway… tre să ajung la colegi cu istorisirea. Beau ceaiul, mă trece ceva – nu mă trece, lasă, fac când vin, poate nu vin la noapte. Iau și 2 antidepresive, una nu ajunge, dacă intru live?!

Se face 8 jumate. Dau cu tuș pe la ochi, bineînțeles îmi fac dungi aiurea, mă și murdăresc pe nas cu o dungă. Bun, merge și bursuc așa să mă prezint. Nu Nicoleta Bursuc (o altă colegă). Nicoleta Luciu nici atât, prunele nu se compară, ferească-sfântul, cu pepenii. Greșesc dungile, dau pe deasupra cu waterproof ceva, dacă îmi dau lacrimile când îl văd pe Robert? Are ăsta așa un efect asupra femeilor trecute de 39 de ani, ceva de speriat.

Băi, tre să mă dau cu ruj. Wtf, roș, cum e moda în cartier – nu editura lui Erizanu, ci cele 2-3 străzi pe unde împing multiplicatoarele cărucioarele moderne cu roți made in Italy-, îl am pe ăla de se-ntinde de la yves-rocher natural caca maca scump hidratant. Nu-i nimic, mă întind și eu dacă e nevoie. Nu e cazul cu colegul – mai ales în public, cu colega nici atât sau… mai că aș încerca și o întindere de-asta sensibiloasă ca-ntre femei.

Îmi iau poșeta, bineînțeles neasortată, eu mereu am poșete aiurea, că nu-mi plac, dacă aș putea să merg numai cu telefonul dar portofelul meu e doldora de bani deci îi trebuie poșeta lui, caut de chei, de bani, văd un ordin de plată ce trebuia dus ieri la bancă. Fuck, am uitat, iau altul gol, lasă că-l scriu pe drum după ăla de ieri. Îmi pun rujul tacticos în caz de nevoie, mă mai ung la botic de vreo 3 ori și la fundul genții – surpriză – într-o pungă – 7 morcovei de-aia mici, baby, dulci. Au rămas de ieri de la ‘plimbarea’ cu vecinul. Ăla, zgârcit, nu-mi dă nimic de mâncare ori mă ține la cură de slăbire, se teme să nu-mi crească fundul ca al nevesti-sii deși tot ce am eu e un fund și o mică afacere din care doar primul se observă, așa că mai arunc în poșetă câte un morcovel, un biscuițel, o bănănuță, un vibrator, pardon, castravecior. Las morcoveii acolo. Poate mă ia cu foame cât vorbește Robert ca televizorul lăsat deschis pe Insula iubirii.
Sună telefonul:
-D-na director, ce faceți? În traducere: ce faci, fa(tă) nebuno? Mergi azi să mâncăm un păstrăv la Bicaz, ne legănăm pe ponton, glumim, râdem, ne destrăbălăm, fără tine nu are farmec, alea alea…
-Dl președinte (discuție între patroni, nica nu știți) să văd, la ce ora? Am treabă, comenzi, clienți și… am o întâlnire cu niște colegi…
-Ha ha ha, se strica ăla de râs la telefon, așa se cheamă acum? Întâlnire cu colegi, pfaaaai. De când ești așa secretoasa? Zi, fată, că te duci cu X.
-Pe bune, mă întâlnesc cu niște colegi. Dar poți veni să mă iei totuși, văd eu cum fac. (ha, m-am scos, l-am prostit să mă ducă până la Profi să o iau pe Mirela, doar n-oi merge pe jos să-mi stric și părul și rujul și tușul de la vânt).

Așea, mă lasă omul în zonă, cu hliziturile de rigoare că nu crede că mă întâlnesc cu colegii. Greu mai scapi de etichete, să mor eu. Se lipesc și acolo stau, mai ceva ca autocolantul pe fundul licuricilor plastifiați care ornează clasele dintr-un sat din Tulcea. Mă pierd în detalii… Apare Mirela, cu 10 minute întârziere, timp în care 2 bătrânei (nu împreună, unul după altul) se uită lung la mine și zâmbesc a… viață. Mă gândesc eu: ”băi, totuși, nu-s caz pierdut, mai am o speranță dacă provoc un zâmbet măcar a…. ‘hehe, dacă eram mai tânăr’, ‘dacă erau alte circumstanțe’, ‘dacă și cu parcă se f7teau într-o barcă’”. Mă rog… nu mă rog, că-s atee…

Discutăm ca fetele: ce bronzată ești, ce mișto a fost la mare, rufe, chestii, copii etc ș.a.
Ajungem la Tosca (singura cofetărie din Roman city recunoscută intergalactic) la 9 fără 5. Colegul nema. Scriu ordinul de plată. Apare colegul agale cu sictirul de rigoare. Tâgâdâm, tâgâdâm. Moacă de cățel adormit. Îi aud gândurile:
”Băi, frate, mă iau astea cu Lavinia (lady Lavinia fiind o fostă colegă de care prințul Robert fusese înamorat în perioada primelor tuleie, colegă care venise recent în vizită în orașul natal și se întâlnise pe șestache cu colegul care o filmă în cimitir și pusese live-ul pe grupul colegilor – dacă nu ați înțeles, nu-i nimic, e ceva fără importanță) cu cimitirul, inchiziție ce mai… Ia uite-le cum stau pregătite dar le trântesc un live, să-mi moară toți boilieșii la fundul bălții (boilies-ul fiind un fel de râmă cu studii superioare folosit de pescarii moderni), abia aștept.”

Știam că lui Robert îi plac live-urile, virtualul, scrisul și oralul, îi tai macaroana din start. ”Poate te prind cu telefonul, cu poze, cu alea alea. Noi suntem fete serioase, eu mai ales, cu sferele mele, nu fac live decât în cămeșoi sau mai bine fără. Mai bine fac love decât live.” Băi ce contează o literă…. darămite o propoziție, de film nici nu mai spun.

Ce s-a discutat au scris colegii mei pe grup, mai sus sau mai jos sau cum vine comentariul/postarea sau cu dus-întors ca picioarele filmate ale Lavinei: mare, țâțe, buci, bărbați porci, femei nebune, grup, colegi, marea întâlnire, carte – tipărită cu ocazia mirobolantului grup, sorcove, Lavinia – că arată bine sau nu, gagică belă sau nu – Robert e topit sau deloc, cimitir – aici cu cimitirul – pentru mine e cam nașpa, sunt eu vitează, sarcastică, eroină dar pentru mine cimitirul este… rană vie cusută cu fire ruginite. În fine… Colegul dezumflat, bosumflat, ne asigură că s-a comportat civilizat cu Lavinia.

Discuții în toi. Mai mult mârâieli, moftureli, cel puțin din partea mea. Apare o localnică cu fuste colorate:
– Dă și mie… bla bla, îi spune lui Robert, dă și mie șefu, ești țigan de-al meu. O repezim toți.
Mă uit la el, cu tricoul lui alb (nu observ dacă e și boțit și nici nu văd prin material nimic, la dracu!) și bronzat… tricou ce-l face și mai bronzat… dar arată al dracului de bine… nu tricoul, iliescu-pitt ăsta al nostru.

Mirela se grăbește, se face ceasul 10, vă dați seama ce mult am discutat… o oră… pfaaai. Ne pupăm, ne salutăm. Așea, mai verific bipuielile telefonului, iar vin 2 comenzi, m-am scos, saint-jacques mănânc mâine nu morcovi. Băi, am uitat de morcovi! Și Mirela a plecat.

Mai rămânem noi, eu cu Robert, scot morcoveii și ne apucăm să mâncăm din pungă. Mai bla bla ceva ceva fără chef vreo jumătate de oră de afaceri, de serviciu, de Mirela că a plecat, de Lavinia când mai vine, lui Robert îi vine să mă strângă de gât nu alta la cât de antipatică-i sunt… se agită, se frământă, nu știe cum să plece mai repede. Ca să pricepeți – colegul meu și-a spart capul când era mic și de atunci se teme de pereți, de spațiile închise. Posibil –mai mult ca sigur, să fi căzut la picioarele vreunei fete, de aici temerea, să nu zic panica, de a fi singur cu o fată, femeie, babă – în cazul meu, într-un spațiu ce presupune cel puțin 3 pereți. Având în vedere că stăteam pe terasă la Tosca, sursa panicii lui este bruneta cu tocuri de acasă, nicidecum pereții sau pereții de acasă… anyway… plecăm care încotro după 7 morcovei și un live ratat. (M.O.)