Cei care suferă cel mai mult în lume sunt copiii.

În lumea mea ideală n-ar trebui să fie copii flămânzi, bătuți sau judecați pentru că arată “altfel”.

Zilele astea imaginile și filmulețele publicate cu ei fugind din calea războiului, cu alții ciuruiți de bombe sau născuți prin buncăre m-au înfuriat într-un mod pe care nu cred că-l voi putea pune vreodată în cuvinte.

Am încercat să-l țin pe cel de acasă mai des în brațe și să fac ceva.

După 1-2 zile în care ne tot gândeam în familie cum putem să ajutăm mai mult decât a dona niște bani, soția a văzut un post pe facebook. Cristina o fotografă și un om foarte fain este project management la Salvați Copiii, habar n-aveam. Sun să întreb ce au nevoie.

Credeam înainte să sun că au nevoie de jucării, haine sau cărți cu imagini pentru copiii care ajung acolo.

După apel am sfârșit prin a cumpăra cutii de plastic din Ikea, puzzle din spumă pentru stat pe jos din Jumbo, creioane cerate și hârtie / cărți de colorat.

Am învățat zilele acestea că e important în perioada asta dacă vrei să ajuți să găsești prin facebook, printre prieteni ori cunoștințe pe cineva care e implicat activ și să întrebi ce au nevoie.

Se schimbă totul extrem de repede. E posibil ca ieri să fi avut nevoie de haine pentru bebeluși iar astăzi deja să aibă prea multe. Implicarea oamenilor e uimitoare și scoate la iveală o umanitate pe care o credeam dispărută din spațiul dacic.

Ca să înțelegeți viteza cu care se desfășoară uneori lucrurile: între telefonul de la ora 14:00 și momentul în care am ajuns cu cumpărăturile din ikea / jumbo în Gara de Nord (în jur de 18:00), cei de la Salvați Copiii au primit voie să mai creeze un mic spațiu de joacă în partea din spate dintre casele de bilet, la ultimul ghișeu. Era clar că nu aveau mai nimic încă acolo, era proaspăt “primit” locul și tocmai ce duceau lucrurile să fie folosite.

Când am ajuns în gară, pur și simplu mi s-a rupt filmul.

Una e să vezi la TV disperarea, alta e să o auzi și să te simți neputincios că nu vorbești limba deloc. Să vezi bunătatea și răul mână-n mână pe același peron. Bunătatea oamenilor și răul cauzat de un război stupid.

În momentul în care am ajuns la locul de joacă pentru copii, am zis că așa ceva nu e posibil. Am refuzat să accept faptul că unii copiii stăteau pe mozaicul din gară sau pe vreo pătură ponosită.

Cred că e important în perioada asta să identifici ce te face să zici: așa ceva nu se poate și fix pentru acele lucruri să faci ceva. Orice, poate fi un mail, un telefon, câteva ore de mers la fața locului și ajutat. Orice.

În aceeași seară, după ce am ajuns acasă, la ora 23:25, îi trimit un mail lui Cetin, îi mulțumeam pentru faptul că a fost în perioada asta sursa cea mai bună de informare și îl intreb dacă prin comunitate nu sunt oameni care să știe de unde putem lua o saltea mai groasă eventual cu un discount pentru Gara de Nord.

Îmi răspunde la 23:28 – că îmi „dă mâine un semn și mergem unde vreau să luăm saltele”.

Recunosc că am citit de vreo 5 ori mailul.

În mai marea schemă a lucrurilor am comentat doar de câteva ori pe blog, nu cred că am schimbat înainte vreun mail și ajutorul venea doar pentru că l-am cerut.

Mă apuc să fac research unde găsim, cum se cheamă, cine are pe stoc, care ar putea fi soluția cea mai bună. Identific 2-3 locuri, zic că sun de dimineață și adorm cu copii ăia jucându-se pe mozaic în gând.

În dimineața următoare îmi transferă pe revolut 2900 lei, nici nu știe cine sunt.

După un apel la BudoBest primesc și un discount, anunț la job că o să fiu plecat vreo oră, mă duc să le iau. Ajung vorbesc, plătesc 35 bucăți de 1mp (85 lei bucata, pentru cine mai vrea să ducă câteva la gară) și le las acolo ca să le ia cineva de la Salvați Copiii cu duba, în mașina mea nu încap.

Până am ajuns în gară după job, au primit voie să organizeze un spațiu pentru copii la clasa 1, unde e mai luminos și generos locul. Ajutăm să monteze acolo, punem saltelele, montăm scaune și mese de Ikea, suntem toți 3 acolo nefiind mai nimeni încă în sală.

Între timp soția scrie și pe grupul de părinți de la gradiniță de o “colectă” pentru o căsuță de plastic de dus în gară. Primim și de acolo donații, se ocupă un alt părinte să o comande pe adresa noastră că are un voucher emag.

Am fost să o montez în gară. Recunosc că a fost cel mai greu montat de orice până acum.

Foile cu instrucțiuni nu foarte explicite, lipsă de spațiu unde să întinzi piesele, copiii care-ți zâmbesc și-ți vorbesc într-o limbă necunoscută, dar înțelegi că o vor mai repede.

Am terminat-o după vreo 2, cu un mic ajutor de la copilul care a insistat să vină cu mine să ajute, cu toate că are 5 ani. Încă mă întreb dacă e ok să-l expun în felul ăsta la suferință.

Căsuța e acolo, pe salteaua tatami groasă și rezistentă.

Azi noapte după un drum de prea multe ore pentru distanța parcursă, copiii au găsit un colț mai frumos, au găsit jucării, un televizor cu desene animate, mâncare și un colț amenajat drăguț. Toate cu ajutorul multora dintre noi.

De dimineață, Cristi îmi spune că-mi dă niște boomwhackers de care-l întrebasem în miez de noapte. Cu ele se vor putea face activități cu copiii de acolo fără să trebuiască să vorbești limba. Sunt și distractive.

Colțul ăla există datorită donațiilor, Salvați Copiii, DGASMB, CFR, Ikea (au donat o parte din mobilier). E însuflețit de voluntarii care vin să ajute, așa cum și când pot.

Uneori e nevoie doar de un mail, de un telefon si de un “nu e posibil, trebuie sa fac ceva”.

O să fie mare nevoie și pe viitor de ajutor, refugiații vor fi printre noi și peste 1 săptămână și peste 5 luni.

Ajutorul necesar e singura certitudine pentru mine din acest moment.

Identificați ce vă enervează și faceți ceva acolo, mic, nu trebuie să aveți voi neapărat bani.

Toate cele de mai sus au fost făcute în 5 zile:

Fără să pun vreo poză pe facebook sau orice altă platformă, sunt deja prea multe cu suferinta lor.  

Fără a fi afiliat cu vreun ONG în mod oficial, e de ajuns zambetul unui copil și dorința uimitoare a multura de a dona, de a ajuta.

Și cu vocea aia care răsună-n sufletul meu – să-mi bag pula dacă accept asta fără să încerc să schimb ceva.

Continuare de la Arhi.
Acest articol e scris acum cateva zile, de catre Razvan, care a dorit sa ramana anonim. Intre timp, la Gara de Nord s-a schimbat conducerea și lucrurile au devenit, as usual, romanesti.