Am i the a-hole?

Am i the a-hole?

Vezi rezultate

Bună, Cetin,
Sunt Irina, te citesc de foarte mulți ani, pot să zic că am crescut alături de tine, cred că eram în școala generală când am dat peste arhiblog, prima dată. Am tot citit diverse povești de oameni aici, în anii aceștia și cred că am ajuns la momentul în care am nevoie de un sfat de la oameni cu care nu vorbesc zilnic și care pot oferi și o opinie la rece.

Acum 2 ani, sunt aproape 2 fix, peste o săptămână, am cunoscut un tip foarte, foarte mișto, la o paranghelie de agenție. Nu neapărat frumușel, destul de înalt, cu ușoară burtică, spre 40 de ani (acum știu că avea 41), grizonat, nimic spectaculos. Dar m-a făcut să râd încontinuu, toată seara, pur și simplu nu mă puteam dezlipi de el, dacă stăteam 5 minute cu altcineva, simțeam că încep să casc de plictiseală.

Oricum, nu vreau să plictisesc pe nimeni cu detalii, de la a doua întâlnire ne-am cunoscut și biblic, totul a fost ok, nimic spectaculos, dar suficient cât să simt că pot sta alături de el restul vieții. Ah, am 30 de ani, am uitat să zic. Deci 28 când l-am cunoscut.

A trecut timpul, ne-am iubit, ne-am chestii, stăm deja de ceva vreme împreună, așa că nu m-a surprins deloc când m-a întrebat dacă vreau să mă mărit cu el. Am zis da, yes, this is the way (fan Mandalorian aici). Asta se întâmpla cam acum un an.

Și aici intervine problema mea. Cât timp nu m-a considerat viitoare soție sau ce a crezut el, nu prea m-a ținut la curent cu viața sa ante eu, dimpotrivă, destul de discret, nu părinți, nu cerc de prieteni, nimic. Sigur, nu m-am simțit vreodată izolată, și-a dedicat tot timpul liber mie, dar nici nu a exista ceva tip HAI SĂ TE CUNOASCĂ MAMA, cum au mai făcut-o mulți alții înaintea sa (bine, nu chiar așa de mulți)

După ce a pus întrebarea, a venit și surpriza mea. Mai fusese căsătorit. Deși, sincer, nu știu de ce a venit neapărat ca o surpriză, era imposibil ca un bărbat ca el să nu fie adjudecat de cineva până la vârsta aia. Divorțat de câțiva ani, aveau împreună o fetiță care are acum 8 ani.

Mie îmi plac copiii, deși nu mi-am propus niciodată să am, nu intenționez să îmi deformez corpul pentru nobila cauză de a avea probleme minim vreo 20 de ani după aia, nopți de nesomn și altele. Cine are, să-i trăiască, cine nu, să nu-și dorească. Dar cât sunt ai altuia, bravo, îmi plac mult, cu condiția să plece acasă la ei când vine momentul.

Bun, am făcut introducerea asta lungă pentru a ajunge la climaxul ce îmi cam erodează viața acum.
Făceam planuri de căsătorie, el nu dorește vreo nuntă fastuoasă, nu vrea biserică, nu vrea nimic. Vrea să mergem la starea civilă și atât. Într-un fel îl înțeleg, a mai trecut prin asta, dar eu nu și îmi doresc o căsătorie mai tradițională, cu rochie, domnișoare de onoare, party și tot restul. L-am convins, bine, facem și căsătorie, singurele sale două condiții au fost ca nimeni să nu ne dea vreun ban, nu va fi nuntă cu dar, tradițional românesc, iar a doua ca fiica sa să îmi fie prima domnișoară de onoare.

Și aici m-am blocat. De ce? Eu nu cunosc persoana aceea. Nu mă interesează și în niciun caz nu vreau să facă parte din viața mea, eu vreau să mă căsătoresc cu el, nu cu tot șirul de prezențe feminine care i-au populat viața. Mama ei are custodia copilului, să și-o păstreze și, eventual, el poate să o viziteze de câteva ori pe an. Probabil, în timp, relația cu ea s-ar și răci, așa cum e și normal și fiecare cu casa lui și problemele sale.

Nu știu să explic ce reacție tâmpită a avut. S-a albit la față, simțeam că tremură de furie pe interior și m-a întrebat, foarte calm Adică tu nu îmi vezi copilul în viața mea, pe viitor?
Am încercat să îi explic evidența, că viața sa ar trebui să fie alături de mine, greșelile sale anterioare nu trebuie să fie povara mea și că, cu siguranță, ne-ar afecta fericirea. Nu am nimic împotrivă să îi plătească o sumă pensie alimentară, e treaba lui, banii lui. Dar de ce să plătesc eu pentru păcatele sale. A stat m-a ascultat, mi-a zic că iese puțin afară să se plimbe și nu s-a mai întors. Nu mi-a mai răspuns la telefon câteva zile, l-am căutat la job, nu era, sau nu a vrut să coboare, nu știu. Mi-a răspuns după câteva zile și mi-a spus că, pe moment, vrea să se gândească la ce i-am spus și o să mai vorbim când ajunge la o concluzie.

Acum, serios, asta e întrebarea. Greșesc cu ceva? Știu că educația emoțională în românia spune că vai, copiii, dar cred că, dacă vrei să ai o viață nouă alături de cineva, trebuie să renunți la tarele din viața anterioară și să privești înainte.

A trecut o lună. Nu am mai vorbit, pentru că nu m-a sunat și eu în niciun caz nu o să îl sun. Dacă mă vrea, știe unde mă poate găsi. El pierde, nu eu.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.