Opriți-vă și mirosiți trandafirii

Tot primesc interogări de la diverși, cum reacționez eu la articolul acesta de la Vali, cu banii și problemele alea ale lui, cu youtuberi și instagramerizde. Ba chiar cineva, în comentarii, mi-a dat și una gen Hai, e ok, fă ce vrei, am citit la vali că e greu pentru voi.

Răspunsul simplu este că fiecare cu problemele sale. Eu sunt bine, nu mă simt deloc sărac, nu mă compar niciodată cu oamenii din industrii care nu au legătură cu mine și, în general, sunt foarte mulțumit de viața mea, familia e bine, copiii sunt bine, nu mor de foame, aș putea zice chiar dimpotrivă, businessul e bine, totul e bine, Imotep.

De fapt, ce vreau să subliniez e altceva.
Din când în când, mai apare câte unul pe aici care îmi spune că Vai, nu mai scrii atât de mult cum scriai odată, păcat, te duci. Inițial, sunt tentat să îl înjur, dar chiar cred că poate ar trebui să vă explic, că de dus mă duc de 17 ani, mai exact din 2006, când am scris prima dată pe blog.

Până acum vreo 3-4 ani, sufeream de supraepuizare. Efectiv nu făceam nimic toată ziua decât să muncesc, să scriu, să caut subiecte peste tot. Nu mă gândeam la nimic altceva decât la asta, cum să scriu, ce să scriu, să cresc, să fie trafic cât mai mult, să rupem fâșu’ la valiză. Practic, dormeam câteva ore pe noapte pentru că eu, la ora 12 noaptea, scriam articole pentru a doua zi, adormeam pe la 2-3 și mă trezeam la 7, să fiu acolo, să prind subiectele, să aibă oamenii ce să citească.

Chestia asta m-a adus la o epuizare fizică și nervoasă totală. Nu mai puteam să mai fac nimic, nu mai puteam să mă mai ocup de familie, nu mai schimbam nici măcar cuvinte cu soția și copiii, le era și frică să îmi vorbească, să nu cumva să mă deranjeze din maximul proces creativ.

Atunci s-a produs un declic. Ajunsesem să am constant vreo 40 000 de unici pe zi, peste 1 milion de unici lunari, 10-15 milioane de afisări, eram mult peste majoritatea ziarelor din românia. Și știți care a fost declicul? Pe lângă peptalkul unui prieten, pe care nu o să îl uit niciodată, prieten care mi-a explicat cum să o las mai moale, declicul a fost faptul că nu câștigam niciun ban în plus.

Pentru că asta este industria și lumea bloggingului, celor care scriu text real, scris și muncit, nu își arată quizda pe net, cu texte platitudinare din autori de care nu au auzit niciodată. Atât se poate, pur și simplu. Nu poți cere mai mult decât este piața în acel moment, indiferent cât trafic ai tu, pentru că ești doar un blogger, nu ești vedetă tv sau youtube.

Iar eu munceam ca un rob, zi de zi, până îmi pocnea vena, iar Nwradu sau Vasilescu luau fix aceiași bani ca mine, scriind o dată pe zi și având a 4 a parte din traficul meu și asta într-o zi bună.

Mi-a luat mult timp să ies din transa aceea distructivă. Încet, încet, m-am forțat să nu mă mai gândesc la scris, nu m-am mai oprit din condus să îmi notez vreun subiect care îmi trecea prin cap, nu mi-am mai neglijat familia pentru că eu nu pot merge cu voi, am de scris 9 articole pentru mâine, e foarte grav, fără mine se cutremură bazele internetului. Și uite așa am ajuns și la nivelul în care am realizat aseară că ieri nu am scris nimic. Ciudat, nu a murit nimeni dintre voi.

Concluzia este că da, am ajuns la vârsta la care mă motivează mai mult să stau cu familia mea, să îmi văd copilul crescând, să îl duc la plajă sau la camionul cu inghețată. Scriu în continuare, evident, pentru că îmi place ce fac și oricum nu mă văd făcând altceva în viață. Doar că scriu când am eu chef, când am un subiect, când mă plictisesc, chestii de astea. Sunt conștient că va fi mai puțin trafic, dar e ok, o să pot rezista. Nu mai zic că ar trebui să nu scriu deloc vreo lună ca să ajung la nivelul urmăritorilor mei.

Între timp, am început să scriu chestii la 3 cărți, simultan. Nu de alta, dar, peste 6 ani, când le termin, măcar să am ceva produs. Și, până atunci, poate găsesc și o editură care să mă preia, fiind eu un autor atât de minunat.