A început olimpiada de iarnă de la pionciang, a doua olimpiadă de iarnă care mă entuziasmează ca o clismă rece pentru detoxifierea colonului sufocat de mămăligă. Prima a fost cea de la Soci, care a celebrat mărețele realizări ale lui Putin și ale rușilor drogați, într-un oraș care acum a rămas părăginit.

Mi-e așa de greață de atâta olimpism, mai ales de fazele cu echipa comună a coreelor, care corei ar fi în stare să își dea foc reciproc, atât de multe au în comun.

De fiecare dată când arată imagini din tribună, cu spectatorii din nord, selectați la sânge de regimul lui kimirsen ăla, mișcându-se ca niște roboței, fiind evident niște sclavi, mi se face rău de atât bunăvoință și bine.

Oamenii mor de foame în țara aia, fizic. Sunt terorizați de un regim criminal, sunt legați de gura tunurilor și executați pentru că nu au plâns suficient la trecerea tovarășului. Și cum îi ajutăm noi? Facem echipă comună și îi aplaudăm. Nu a fost mai uman Mike Pence, care a refuzat să se întâlnească cu delegația criminalilor, decât zâmbetele fericite din fața camerelor de luat vederi? A fost.

Mizerabile timpuri trăim, timpuri în care banii dictează politica, iar oamenii, din cauza avalanșei de bunăvoință, sunt ca niște oi ce se îndreaptă vesele spre o măcelărie.

Important e să participi.