Studiu de caz.

Oameni fără copii:

– Copilul trebuie să mănânce ce îi dai. Dacă nu, să stea cu foame. Când îi va fi foame, va mânca. Și anume, ce îi dai.

Eu: cu fiică-mea în spital, a doua oară anul ăsta, cu hipoglicemie* severă (glicemia 44, în caz că vă întrebați**).

– I find no flaw in this logic.

*Copiii mici au metabolismul haotic. Dacă nu mănâncă suficient, organismul interpretează asta ca înfometare și poate apărea sindromul de hipoglicemie ceto-urică. Adică glicemia scade grav, iar în urină apar corpi cetonici, ca la diabetici. Hipoglicemia repetată duce la deficiențe de dezvoltare a creierului.

**Fiică-mea are obiceiul prost de a se deshidrata rapid când vomită. Din 3 vărsături ajunge la perfuzie.

Domnul meu a exprimat mult mai plastic problema într-o discuție cu o cucoană din asta sfătoasă rău, care o ardea:

-Mvai, nu trebuie să înoți în lac ca să știi că apa e adâncă.

– Bine, tu, dar până nu-ți bagi măcar un pic picioarele să vezi cum ți se strâng c*aiele de la frig, eu zic să nu te repezi la filozofie!