Scris de Maddame Anca

Haideți să vă spun o poveste.

Acum 5 ani, pe arhiblog a scris o doamnă, poate vă mai aduceți aminte de ea, scria sub pseudonimul Maddame și era în mod bizar fascinată de fizică. Atunci când o întrebați ce meserie are, răspundea în glumă ”rocket scientist”.

Eu, eu sunt acea doamnă, și plot twist: nu eram rocket scientist.

Dar discuțiile cu oamenii de aici (știți voi care sunteți) au trezit ceva în mine, o tresărire, o tremurare, un fior: curiozitatea. Ce-ar fi dacă…

Așa că acum 4 ani m-am înscris la facultate. A doua facultate, de inginerie aerospațială.

Când mă uitam la ecranul calculatorului, cu documentele de înscriere, am început să vorbesc de-a proasta cu mine:

-Femeie, ce e în capul tău? Și dacă, prin absurd, termini, atunci când vei termina facultatea, vei avea 42 de ani!

-Meh. Și dacă nu termin, nu tot 42 de ani o să am în 4 ani?

Așa că am apăsat SEND.

Au trecut cei 4 ani, iar azi am participat la gala șefilor de promoție, ca absolventă cu coroniță de inginerie aerospațială.

A fost… greu ca naiba. Proiecte, nopți nedormite (sfântul Alexandru Ion* a apărut în viețile noastre când eu deja aveam 2 ani de muncă în spate, și oricum Alexandru Ion nu te ajută cu calcule de stabilitatea zborului sau cu demonstrația curgerii aerodinamice pe profilele subțiri. Nici nu îți calculează derivate parțiale pentru aerodinamică, fie-le de-rond-ul blestemat).

De ce scriu asta acum? Ca să vedeți, cei câțiva dintre voi care își mai amintesc de mine, ce înseamnă bătaia de aripi a unui fluture. Acum 5 ani, ne jucam aici de-a fizica. Pentru mine, joaca aia s-a transformat într-o poveste la finalul căreia vin iar la voi și mă semnez cu un zâmbet larg: Maddame, rocket scientist (pe bune!).

Vă scriu asta pentru că poate, între voi, cineva are nevoie de un șut în fund. Poate aveți un proiect care pare imposibil, de care nu aveți curaj să vă apucați. Poate că vă e teamă că nu mai țineți pasul cu ”ăștia micii”. Poate că aveți o ezitare să ieșiți din zona de confort.

Dar vă zic din experiență: când ajungi acolo, e al naibii de frumos. Și dacă nu ajungi, maximul ce se poate întâmpla e să ai o vreme orgoliul julit că ai încercat ceva și nu ai reușit. Timpul trece, indiferent dacă facem pasul ăla nebunesc sau nu.

La mine, pasul ăla a însemnat să apăs SEND la documente.

Dacă aveți pofta de alte motivaționale, vă las discursul pe care l-am ținut pentru colegii mei, ca șefă de promoție: on.soundcloud.com/gdpYJZ5kpZtbEl2unF

Vă pupă baba.

*Copiii mei îi zic lui AI Alexandru Ion și așa îi va rămâne numele.

Dacă v-a plăcut ce ați citit, dacă știți că am rămas din ce în ce mai puțini oameni verticali, avem și noi nevoie de voi.

Alte articole din arhiva de aur