Inițial, primul impuls la momentul Mălina Olinescu de aseară, a fost să fiu cârcotaș. Să le strig celor de pe scenă ‘Bă, dacă tot vă căcați atât cu tristețea vostră după Mălina, de ce nu ați ajutat-o în timp ce trăia?`
După aceea, am văzut lacrimile lui Brenciu. I-am văzut tristețea. L-am văzut plângând după aceea minute bune, singur în scaunul său.

Și am înțeles. Nu putem duce în spate o lume. Nu putem să avem grijă de toți prietenii sau amicii noștri. Sarcina lui Sisif nu poate fi dusă de oricine. În schimb, putem să ținem la ei. Putem să îi plângem, atunci când nu mai sunt. Putem să îi omagiem.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.