Nea’ Jeane, Nea’ Jeane…

Scris de Mihail

1, 2, 3, 4, 5

Ieri m-am dus s-o vizitez pe maică-mea, nu de alta, dar aveam niște timpi morți și trebuia să fiu pe la ea prin cartier. N-am discutat noi multe, dar a ținut să mă informeze că Nea’ Jean s-a dus și nu se mai întoarce. Detalii nu prea avea, că și ea aflase de o vecină, care aflase de la alt vecin… în fine Radio Șant Internațional. Omul era de mai mulți ani bolnav, dar se pare că ținea boala sub control. Se pare că a murit în somn… Astăzi am decis să vă povestesc alte câteva întâmplări cu pensionarul vostru favorit. Nu de alta, dar e bine să-i cinstim memoria, cu bune și cu rele.

1. Cum am învățat să înjur „ca la carte” feat. Nea’ Jean

În fiecare an (sau la 2 ani, nu mai țin minte) pe la începutul lunii septembrie, Dacia lui Nea’ Jean avea ITP-ul. Așa că cu vreo două săptămâni înainte ieșea seară de seară în parcare să „meșterească” la ea, cu mine pe post de ajutor. Fiind în vacanță, nu mă deranja deloc să stau mai mult gură-cască și să mai fac una-alta la nevoie. Într-o seară, din vorbă-n vorbă, omul vede că stau prost rău la capitolul înjurături, bancuri și poezii porcoase. Așa că mă ia de la clasa 0:

– Știi bancu’ cu scula?

– Nu, răspund eu timid și oarecum rușinat pentru că eu știam toate bancurile de la integrame, doar că pe ăsta nu-l știam.

– Scula-mi-ai p**a!, îmi zice el mândru. Dar pe ăla cu bascula îl știi?

– …

– Ba scula-mi-ai tu p**a! Auzi, da’ pe ăla cu săpunu’ îl știi?

– Nu…

– Să pun p**a pe tine. Astea le știam de 5 ani. La 12 ani deja știam poezii…

(Poezie goes here)

Nu mai țin minte poezia, dar era ceva tot cu p**a. Revenim mai încolo la motiv.

Un alt banc pe care l-am aflat tot de la el e ăla cu Ciocolata Postăvaru:

– „Ciocolata Postăvaru face p**a precum paru’”.

Ajuns acasă și mândru de faptul că am învățat o droaie de bancuri noi, m-am decis să i le zic și mamei:

– Mama, știi bancul cu scula?

– Nu…

– Scula-mi-ai p**a!

Mama s-a albit la față, de zici c-a picat cerul:

– Cine ți-a zis spurcăciunea asta?

– Nea’ Jean!

– Om bătrân și fără minte. Nu mai ai voie să stai cu el la mașină, că te învață numai prostii.

Mă gândeam că se duce să-i facă scandal, dar aparent nu i-a zis nimic. Iar eu am ieșit în continuare să-l ajut la mașină și am învățat și mai multe bancuri.

De Crăciun, m-am dus cu mama s-o colind pe-o fostă vecină și prietenă de familie și am zis și-un banc doamnei:

– Știți bancul cu Dabija, doamnă?

– …

– Ăla care-l f**e grija.

Mama a înlemnit efectiv și nu mai contenea să se scuze, în timp ce-și făcea de cruce după cruce.

Și nevasta lui Nea’ Jean știa poezii din astea. Nu mai știu cum sunau, dar era una despre „meniul ambasadorului”, tot cu „p**a”.

2. Nea’ Jean și uratul (sau cum m-am lăsat de mers cu uratul)

Ca în fiecare an de Sărbători și în clasa a 9-a am decis să merg cu colindul și cu uratul, deși începuse să-mi fie un pic cam jenă. Dar vorba aia, se făceau bani buni, cât nu primeam de părinți în tot anul. Începusem să scot câteva sute de lei bune de la vecini și prieteni de familie, cu care-mi cumpăram toate prostiile. Primul la care mergeam era Nea’ Jean, pentru că stătea pe etaj cu noi și dacă mă vedea pe vizor că plec de-acasă fără să trec pe la el, mă „certa”. Doar că în anul ăla, el a fost ultimul de pe traseu și eram cam sictirit. Unde mai fusesem, nici nu fusese nevoie să ur prea mult, pentru că mi-au dat banii de cum am intrat pe ușă.

La Nea’ Jean situația stătea însă diferit. El nu arunca cu banii în câini, așa că voia să fie urat sănătos, înainte să scuipe pe degete pentru a scoate 5 lei din portofel. Eu n-am zis decât primele 8 sau 12 versuri și am tăiat-o scurt cu un „La anu’ și la mulți ani!”. După ce am terminat, mă așteptam ca Nea’ Jean să caute portofelul și să-mi dea 5 lei. Da’ de unde? În loc de Enescu, am primit un „monolog” de 15-20 de minute în care mi-au fost f****i pe rând toți morțișorii mei, prezenți și viitori.

– Ăăă, păi asta e urătură? Mai devreme au venit doi copii de la casa de copii, care m-au urat un sfert de oră. Și unul din ei, dacă nu amândoi, erau handicapați rău, că le curgea din gură. Deci, erau handicapați și m-au urat un sfert de oră. Un sfert de oră! Și tu vii cu 3 rahaturi și vrei 5 lei. Păi la ăia le-am dat câte 15.000 de lei, 1 leu, 1 leu 50 și vrei 5 lei? 5 lei! Nu-ți dau nimic, te duci acasă și înveți urătura. Deci doi handicapați de la casa de handicapați cu bale la gură au urat 10 minute, 15 minute și mă uri 1 minut… Acum nu știu care e mai handicapat.

Nevastă-sa îmi sare în apărare:

– Dă-i, Jane, ceva! Uite eu îi scot de pe balcon tort, dă-i că e de-al nostru, e nepotul nostru.

– Nu-i dau nimic! Să învețe să ure, și apoi mai vorbim! Alții pot un sfert de oră și el… Handicapați! Băi, unul din ei avea gura de handicapat și fața de handicapat rău. Un sfert de oră! Nu, mai mult. M-au urat continuu! Și erau handicapați, adică erau handicapați rău. Păi dacă unul la care îi curg balele din gură poate să mă ure un sfert de oră și tu nu poți… Nu poți! Vii cu 3, cu 3 din astea și vrei 5 lei?

După ce am terminat bucata de tort am plecat acasă și am decis ca din ziua aia să nu mai vorbesc vreodată cu Nea’ Jean și să nu mă mai duc vreodată cu colindatul sau cu uratul. De vorbit, am mai vorbit cu Nea’ Jean, ultima oară chiar de Sf. Ion. Nu părea că e mai rău ca de obicei, deși nu mai putea conduce și trebuia să stea mereu pe scaun, chiar și pentru 2 minute.

Cu bunele și cu relele lui Nea’ Jean a fost un tip foarte descurcăreț, care știa să repare de toate și care avea grijă de apartamentul lui, mai ceva ca de un copil. Totul în apartament este „stock”, așa cum a venit în anii ’60. Când se strica câte-o clanță sau un robinet, erau reparate, în niciun caz înlocuite. Dacă intri azi la el în casă, ești teleportat înapoi cu 58 de ani. Singurele 2 chestii care „trădează” oarecum sunt centrala montată de Nea’ Jean 99% singur și tapetul de pe pereți, care a fost pus în anii ’80. În rest, totul e ca la început.

Drum bun, Nea’ Jean! Sper că te-ai întâlnit cu Tanti și cu restul vecinilor de acolo și că stați la o bârfă, ca pe vremuri. Îmi pare că n-am avut răbdare să te învăț cum să umbli pe laptop-ul ăla pe care l-am cumpărat împreună după ce a murit Tanti. Dar nici tu nu ți-ai dat prea mult interesul.

Dacă v-a plăcut ce ați citit, dacă știți că am rămas din ce în ce mai puțini oameni verticali, avem și noi nevoie de voi.

Alte articole din arhiva de aur

De ce nu circul eu cu low-cost

De ce ne angajăm?