”Secretul” meselor bogate

Scris de M.

Acum două articole, v-am povestit de vecinul meu Nea’ Jean și de mesele lui pline de mâncare, care erau cele mai frumoase zile din viața mea. Ei bine, toate mesele astea aveau un mare secret, pe care aveam să-l aflu după aproape 10 ani, din întâmplare.

Într-o vară, Nea’ Jean se operează la spate și nu mai avea voie să care chestii grele, așa că mă roagă pe mine să merg cu el la cumpărături. Odată la câteva zile ne suiuam în ”Golan” (și mașina are o poveste interesantă, vorbim de ea altă dată) și mergeam la ”Carefură” să luăm apă și baxurile, ”porcării” (mezeluri), ”secrete” și ce mai vedea el pe acolo la ofertă.

La prima ”tură”, îl văd pe om că se oprește la raionul cu mezeluri la ”reducere”, chestii care expirau peste câteva zile, și începe să îndese în coș kaizer și pastramă la 10 lei kilogramul. A luat vreo 3-4 kilograme și eu aveam inundație în gură, așa de poftă îmi era.

– Astea-s pentru câteva zile, nu mai mult, zice el mândru. Eu mănânc și un kilogram la o masă, dacă mi-e foame. Ieftine și bune. Mănâncă și nevastă-mea de sparge. Nicio masă fără ”porcării”. Merg și seara, la televizor… Ce dacă expiră peste 3 zile, până atunci le dau gata. Oricum, țin și după, că știu eu. Hai să ne oprim și la supe.

Fără să stea prea mult pe gânduri, băgă viteză spre raionul de supe instant și condimente, de unde ia vreo 12 supe și 3 feluri diferite de ”Secretul Gustului”:

– Face nevastă-mea azi o supă de pui, te lingi pe degete. E bună rău! Eu nu pun Vegeta, ca toți proștii, Secretul Gustului e mai bun. Iei o supă instant la fiecare porție, pui Secret din ăsta, ceva legume și aia e. În juma’ de oră, ai supa. Nici nevastă-mea nu mai poate sta mult în picioare, așa că le mai ”sărim” și noi. Dar tot bune ies, nu știu ce pun ăștia în plicuri, dar sunt ”meserie”.

Nu m-am gândit o secundă că ar putea fi ceva rău. Mă gândeam că supa făcută de mama acasă nu are gust, fix pentru că nu are condimente și adaosuri de la supermarket. Când ajung acasă, îi spun și eu mamei să luăm Secretul Gustului și supă instant și să vezi ce bună iese de acum și la noi supa de pui. Și mezeluri din alea de ia Nea’ Jean, că le mănânc repede, nu apucă să expire.

Nevasta lui era dependentă de sucuri din sticle de sirop concentrat fără zahăr. O sticlă din aia costa 10.000 de lei vechi, dar la un moment dat au fost interzise, spre supărarea celor 2 și a mea. De fiecare dată când mergeam la ei în vizită, mă serveau cu un suc din ăsta și tare bun era.

Întâmplător, eu aflasem că au ăștia la Plus (viitorul Lidl), suc la 1 leu, sticla de 2 litri. Și aveau diverse arome, nu doar de portocală, ci și de mere, lămie (sau cum zica Nea’ Jean “la m**e”) sau soc. Un calcul simplu, era că o sticlă de apă era 80 de bani și un suc din ăsta e un 1 leu. Deci ieșeao mai bine dacă luai direct mai multe baxuri de suc și apa o lași doar pentru șpriț.

Așa că ne-am dus și noi la Plus să luăm suc, din ăsta bun. Am luat vreo 5 baxuri, din care unul era cu suc de mere era al meu. Țin minte că am fost certat când am ajuns acasă, că am luat un gunoi ordinar de suc și am scăpat ca prin urechile acului să nu fie aruncat tot sucul la chiuvetă. Nu de alta, dar aș fi suspinat vreo lună după el. Ducându-mă la Nea’ Jean să plătesc partea mea din cumpărături, văd că soția lui era extrem de fericită:

– Sucul ăsta e tare bun și nici nu are zahăr deloc. Vai, pot să beau și eu! De acum, numai din ăsta beau! Jean, tu să-ți iei din ăla cu zahăr, că ăsta e doar al meu!

În gândul meu, dacă o persoană cu diabet în stadiu avansat zicea că sucul la 1 leu e bun. atunci era bun. Și dacă femeia aia mânca mezeluri la 10 lei kilogramul și supă instant, atunci toate astea erau bune și ai mei mă mințeau, ca să mă priveze de toate aceste bunătăți. Am savurat fiecare picătură din așa-zisul ”suc de mere”, căci știam că altă dată nu mai ”pup” așa ceva.

De la an la an, starea de sănătate a nevestei lui Nea’ Jean devenea tot mai precară și analizele erau tot mai proaste. Era prima dată când ratam Sfântul Ion, pentru că dânsa tocmai se externase din spital și mari probleme de sănătate. Era începutul ”sfârșitului” sfârșitului. Tot anul a fost greu pentru femeia aia, fiind chinuită de boli și de mers pe la doctori,

La ultima petrecere de Sfântul Ion, mi-a spus că una din singurele ei bucurii mai e berea fără alcool la 3 lei, care o face să se simtă parcă mai bine.

– Nu are alcool și nu-mi face rău, de asta mai și beau. Sau are ceva alcool, dar nu mai mult de 2-3%… Atâta bucurie să mai am și eu la bătrânețe, că tare greu e. Mi-a fost greu să facă masa asta, dar o fac pentru Jean, ca să nu trecem peste ziua asta așa…

Când a plecat Nea’ Jean să aduce ceva de la bucătărie, ne-a spus printre lacrimi că simte că i se aproprie sfârșitul și că e ultima oară când ne vedem la masă. Săraca, avea dreaptate. La scurt timp a căzut la pat și s-a stins destul de repede. Nici acum Nea’ Jean nu știe ce a avut nevasta lui.

Când i-am sdat vestea mătușii mele, ea mi-a zis o scurtă poveste, care m-a pus serios pe gânduri:

– Am întrebat-o odată pe nevasta lui de ce bea suc la 1 leu și mănâncă supă instant, dacă are diabet. Știi ce mi-a răpuns?

– Nu…

– Beau și mănânc de-o viață și nu am pățit nimic.