Morning rant #3

Între 2002-2012 am fost bun prieten cu un tip pe care-l ajutam de fiecare dată cînd aveam ocazia. Mai orgolios din fire, prefer să-i ajut pe alţii în loc să fiu ajutat, aşa că sînt extrem de rare cazurile cînd cer cuiva să mă ajute. Mă rog, asta e altă poveste.
În 2012, mă sună ăsta să-i dau vreo 300 de lei împrumut, că vrea să ajungă pînă la Bucureşti şi să se întîlnească cu o tipă pe care o ştia exclusiv de pe net. Din ce mi-a povestit, începuse să-mi pută din ce în ce mai mult a ţeapă, i-am zis că riscă prea mult, dar am fost de acord să-i dau banii, ştiind că sînt şanse destul de mari să nu-i mai văd vreodată, la fel cum făcuse în trecut cu alte sume. Îmi zice să-i pun într-un plic şi să-i trimit cu Dacosul. I-am zis că nu trimit nici măcar 10 lei cu autocarul, chit că sînt mulţi care practică asta, dar să-mi dea un număr de cont şi-i transfer.
Ce face el… Mie şi nevesti-mii ne dă unfriend şi block pe Facebook, după care scrie un status extrem de jegos la adresa mea, extrem de nemulţumit de faptul că nu-l ajutasem cînd a avut nevoie. Printre cei din lista lui rămăsese frati-miu, care îmi dă un mesaj cu ce postase ăsta: “uite, bă, ce scrie muia aia ta de prieten despre tine!”. Mi-a picat faţa. Am scris un mesaj public referitor la situaţia respectivă, anunţîndu-l să uite că i-am fost vreodată prieten şi să nu mă mai contacteze vreodată.
Timpul a trecut, iar acum vreo doi ani şi-a dat seama că am fost bine intenţionat. M-a sunat cu juma’ de gură să mă întrebe dacă nu pot să-i depun CV-ul la firma la care lucrez. I-am răspuns răstit să vină şi să-l depună singur, că nu am cu ce-l ajuta. Aşa şi era, de fapt, fiindcă nu-i puteam da o recomandare din cauza modului său de a fi. Nu-mi stric reputaţia profesională recomandînd jeguri. În fine, printre altele mi-a povestit la telefon cum era să rămînă fără bani şi să ia bătaie, fiindcă întîlnirea din Bucureşti era o ţeapă (exact cum bănuisem).
Încă mă mai sună pentru diverse, încercînd să refacă relaţia, chit că i-am explicat cît se poate de clar că pentru mine e doar o simplă cunoştinţă. Şansele de a-mi redeveni prieten sînt nule.
În weekend am fost cu el şi cu doi prieteni la munte, iar în timpul ţuicii din jurul focului din stînă a început să povestească ce mui şi-a mai luat între timp. L-am alergat bine pe traseu, jucîndu-i şi o farsă către finalul turei. Am văzut că era rupt de oboseală, se lăsa noaptea în curînd, iar în faţă aveam ditamai creasta, prăpăstioasă, fără vreo fărîmă de potecă, zăpadă pînă la coaie. Ăştia doi s-au prins imediat şi au intrat în joc, arătîndu-i nişte stîne pe versantul opus şi zicîndu-i senin că în două-trei ore ajungem la ele. De fapt eram la 10-15 minute distanţă de locul în care rămîneam peste noapte, dar faţa lui înspăimîntată mi-a mers la suflet. Ştiu, sînt o jigodie, dar şi-o merita. Să zică “mersi” că nu l-am lăsat de izbelişte, nici drumul înapoi la maşină nu-l mai nimerea.