Pentru mine, Mihai Neamțu este un mister. La fel ca și Papahagi, dar de ăla mi-e mai scârbă decât de micul Mihăiță, așa că nu intenționez să scriu de el vreodată.

Mihai Neamțu e un tip destul de cult în creierii capului, lejer citit și care are vorbele la el. Nu se pierde, are papagal, ajutat și de cultură, tot ce trebuie.

Ce e și mai bine pentru el, a sesizat printre primii filonul etnogenetic român, dihotomia turbată dintre spiritul dacic ancestral despre care nu știe nimeni nimic și religiozitatea ortodoxă împinsă ca nămolul la deal de inexistentul sfânt Andrei de la inexistenta sa peșteră.

Așa că, după ce a cochetat puțin cu ideile liber schimbiste, omulețul nostru a virat grav spre homo religiosus, bate câmpii cu reîmplinirea neamului nostru creștin, dumnezeu care a călcat pe aceste meleaguri mândre ale dacilor costoboci și tot arsenalul de tâmpenii care dinamitează mințile fragede ale acestor minunați oameni care fac umbră pământului în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Și aici vine misterul.
Deși are toate vorbele la el, deși spune întotdeauna ce vor să audă proștii naționaliști și religioși, are zero, ABSOLUT ZERO FUCKING succes. Nimeni nu îl ia în seamă, râde lumea de el cum râde de Bulai de la USR.

De ce? Nu știu, e un mister pentru mine.