În general, la snooker, când mă uit la un meci, nu am un favorit definit. Mie îmi place sportul în sine și, dacă nu joacă românia, la orice, sau echipa fiică-mii, nu prea îmi pasă într-un mod la care să vreau să investesc suflet. Sigur, înclin către unul sau altul, care îmi plac din motive total neobiective, cum e Mark Williams, care îmi place pentru că, prin 2007, i s-a născut un fiu în timpul campionatului, așa că a venit la masă beat cui, îi străluceau ochii ca păcănelele. Evident, a pierdut, dar și-a câștigat locul definitiv în inima mea. Dar, în rest, mă uit cu atenție și îngrijorare și țin cu cel care pierde la momentul respectiv. Dacă își revine și începe să câștige, țin cu celălalt. Și tot așa. Nu mă bucur și nu sunt trist când pierde cineva, eu mă uit pentru joc în sine, jucat de maeștri.

Dar m-am bucurat când a fost eliminat Ronnie O’Sullivan. Sigur, este cel mai bun all time, blabla, dar caracterul este IN-FECT. Absolut infect. Modul în care se poartă la masă, cu adversarii sau cu arbitri este absolut deplorabil. Iar în meciul în care a pierdut în fața lui Stuart Bingham și-a scos infecția la suprafață împotriva arbitrei bulgăroaice. Odată făcând un gest interzis, cel de a da cu pumnul în masă când a greșit, după care făcând, efectiv, circ, pentru că vai, era deranjat de spectatori și refuzând să se întoarcă la masă și făcându-i arbitrei chestii gen Chill, OK, chill? Arbitră care nu făcea decât să îi ceară să continue meciul, dar, oh, vedeta simțea nevoia unei refaceri. Macism de 2 lei, în fața unei femei jumătate cât el, femeie care este, de altfel și extrem de profesionistă, Desislava Bojilova arbitrând impecabil la toate turneele mari ale anului.

Anyway, această finală de mondial a fost așa…ușor tristă. A fost o finală a non vedetelor, o finală a muncitorilor. Jak Johnson cred că avea, la începutul finalei, un record de 70 de puncte de-a lungul turneului. Kyren Wilson, well, mie îmi este simpatic, de acum mulți ani, când a intrat serios în circuitul profesionist, era într-un interviu de la el de acasă, de atunci, o casă sărăcuță, cu 2 copii mici și mucoși și o soție șleampătă, cam ca majoritatea familiilor din zonele sărace ale Angliei și m-a impresionat cu voința sa de a răzbate și a câștiga o viață făcând ceea ce îi place. Și iată, acum e campion mondial. Nu este senzațional, niciodată un meci de-al său nu te va da pe spate, întotdeauna va face ceea ce trebuie, fără să riște, așteptând inevitabila greșeală a adversarului.

Doar că mintea me tânjește după snookerul generației aceleia lansate în 1992. Ronnie, Mark William și John Higgins, oamenii care au dominat în cel mai dur mod snookerul ultimilor 20 de ani și încă o fac. Poate ar mai merge adăugat și Stephen Hendry, deținătorul atâtor recorduri în domeniu, dar eu am început să mă uit la snooker în 2004, când deja cariera sa era în declin, nu l-am prins niciodată jucând la acel nivel mare despre care povestesc toți. Ar fi putut fi și cei ce se apropie de cei 4 antemenționați, Trump, Ding, Selby, Robertson, cu Ding care plângea în brațele lui Ronnie, când a pierdut finala și care și acum, după atâția ani, și-a păstrat același tic pe care îl are când e emoționat, i se zbate ochiul drept.

Da, Kyren a câștigat pe drept, a fost cel mai bun. Dar eu simt așa, ca o tristețe, pentru că, momentan, se duce snookerul spectacol, snookerul tip Băi, bag ppla, o dau, vedem ce iese, snookerul cu suflet, care te face să țopăi când vezi un break de 147 și lasă loc snookerului ca la carte, muncit, regulamentar, plictisitor.
Poate mă înșel. Sper să mă înșel și sper să apară un nou Ronnie, un nou Mark, un nou Higgins.

Ah, uitasem ceva. Sigla de la Cazzo World Championshi Snooker seamana cu imaginea meme de la goatse.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.