De ce a pierdut Trump războiul cu Iranul

Există o glumă bună în toată treaba asta cu Iranul. Trump, omul care și-a câștigat al doilea mandat promițând că termină cu războaiele nesfârșite, s-a trezit la începutul lui mai 2026 cu propriul său război nesfârșit. Și nu orice război, ci unul care i-a costat pe americani 25 de miliarde de dolari declarați oficial, cu baze militare distruse, cu radare de 300 de milioane bucata transformate în fier vechi și cu benzina la 8 dolari galoanul în LA. Frumos.

Dar să o luăm pe rând, că merită, așa cum a zis domnișoara la 3some.
Pe 28 februarie 2026, forțele americane și israeliene au lansat atacuri coordonate asupra Iranului, aproape 900 de lovituri în primele 12 ore. Khamenei a murit în primele minute. Instalațiile nucleare au fost atacate. Hezbollah a primit și el. Pe hârtie arăta excelent. Tipul ăla de victorie pe care o pui pe Twitter și primești like-uri de la toată lumea.

Problema e că înainte de asta a avut loc o întâlnire despre care ar fi trebuit să auzim mai mult.
Pe 11 februarie 2026, Netanyahu a intrat în Situation Room-ul Casei Albe și a susținut o prezentare de o oră în fața lui Trump și a consilierilor săi, argumentând că Iranul e gata să cadă și că un atac american-israelian ar duce la o victorie sigură. Directorul CIA, John Ratcliffe, a descris predicțiile despre schimbarea de regim drept farcical. Marco Rubio a spus că sunt, pe scurt, bullshit. Generalul Dan Caine, șeful Statului Major, i-a explicat lui Trump că israelienii l-au vândut prea bine, că ăsta e modul lor normal de operare, că știu că au nevoie de americani și de asta vând tare. JD Vance s-a opus și el. Practic tot cercul interior al lui Trump i-a zis să nu o facă.

Trump a zis da.
Era în legacy mode, cum se spune. Putea vedea contururile unei victorii rapide și istorice: regimul care complotase să îl asasineze în 2024, care sponsorizase Hezbollah și Hamas, care fusese un ghimpe în coasta a zece președinți americani la rând, putea fi dat jos chiar sub mandatul lui. Netanyahu venise cu prezentarea perfectă pentru ego-ul perfect. Iranul era mai slab ca oricând de la revoluția din 1979, Hezbollah fusese devastat, Assad plecase din Siria, existau proteste în stradă la Teheran. Acesta era momentul.

Și Trump, convins că și-a dezvoltat un fel de instinct special pentru momentele în care forța funcționează, a zis hai să mergem.

Ce a urmat în primele ore a fost, recunosc, spectaculos din punct de vedere tactic. Trei reuniuni ale oficialilor regimului iranian au fost lovite în mai puțin de jumătate de minut una de cealaltă. Khamenei mort, zeci de oficiali morți. Iranul a ripostat imediat sub Operation True Promise IV, extinzând războiul la șapte țări în 48 de ore, lovind baze americane din Bahrain, Iordania, Kuwait, Qatar, Arabia Saudită, Emirate și Irak.

Și de aici lucrurile au devenit interesante în felul greșit.

Serviciile americane de informații supraestimaseră pagubele asupra instalațiilor nucleare subterane cu cel puțin 50%. Inginerii militari iranieni deblocaseră intrările bombardate și restauraseră capacitatea operațională în câteva ore, cu echipamente de excavare pre-poziționate dinainte. Mai mult, americanii subevaluaseră arsenalul iranian cu peste 1.000 de rachete.

Cu alte cuvinte, tot ce credeau că știu era cam pe jumătate adevărat.
Iranul a închis strâmtoarea Hormuz pe 4 martie 2026, provocând cea mai mare criză de aprovizionare cu energie din lume de la criza din anii 70. Producția combinată de petrol a Kuweitului, Irakului, Arabiei Saudite și Emiratelor a scăzut cu 6,7 milioane de barili pe zi până pe 10 martie.

Trump subestimase că Iranul poate face asta. Sau poate știa și i s-a părut că se rezolvă repede. Nu s-a rezolvat repede.

Iranul exploatase o asimetrie cât un munte: dronele sale de atac costau între 20.000 și 50.000 de dolari bucata, în vreme ce interceptoarele folosite pentru a le doborî ajung la 4,19 milioane de dolari fiecare.În primele patru zile ale conflictului, bateriile Patriot americane au consumat 943 de interceptoare, adică echivalentul producției de 18 luni a fabricilor Lockheed Martin și Boeing. Bateriile THAAD au folosit cam 40% din întregul inventar global american de astfel de proiectile. Pe scurt, America a tras mai mulți bani în aer în câteva zile decât cheltuie unele țări pe armată în ani întregi, și acum nu mai are cu ce reumple depozitele, pentru că există un singur producător intern de oxidant pentru motoarele rachetelor, o fabrică în Utah, și toată operațiunea de 96 de ore a consumat 6,7% din capacitatea sa anuală de producție.

Coreea de Sud, apropo, e supărată că americanii le-au mutat bateriile THAAD din peninsulă spre Orientul Mijlociu. Kim Jong-un probabil zâmbește.

Anii de lobby ai lui Netanyahu au dat roade când Trump a decis să intre în război cu Iranul. Numai că acum, pe măsură ce Trump încearcă să iasă din conflict, liniile de fractură din această relație îl boxează din toate direcțiile. Pe de o parte, Trump voia ceva de tipul modelului Venezuela: identifici un insider pragmatic al regimului, dai acces la petrol, toată lumea e fericită. Pe de altă parte, Netanyahu preferă să cosești iarba mereu, să slăbești Iranul și să ții conflictul activ.Sunt două strategii complet incompatibile.

La câteva ore după ce Trump a anunțat un armistițiu de două săptămâni, Netanyahu contesta deja termenii, cu forțele israeliene lansând cel mai mare atac din Liban de până atunci. Un telefon de la Trump l-a determinat să dea mai încet, dar scenariul spune tot.

Succesul militar al primelor ore crease de fapt o problemă: atacul fusese atât de eficient încât eliminase majoritatea candidaților pentru o succesiune favorabilă. Cum spunea Trump însuși: nu o să fie nimeni dintre cei la care mă gândeam, pentru că toți sunt morți.

Adică bomba a mers prea bine și acum nu mai știe cine preia puterea.
Pe 6 mai, Rubio a declarat că Operation Epic Fury s-a terminat, că obiectivele au fost atinse și că Washingtonul preferă calea păcii. În aceeași zi, Trump a anunțat că oprește Project Freedom, operațiunea navală de escortare a vaselor prin strâmtoare, lansată cu o zi înainte. A doua zi, Trump posta că dacă Iranul nu acceptă termenii, bombardamentele reîncep la intensitate mai mare. Deci e terminat, dar nu chiar. Dar da. Dar poate nu.

Doar două nave comerciale au reușit să traverseze strâmtoarea cu escortă americană de când Marina a deschis pasajul, iar companiile mari de transport refuză să-și trimită navele printr-un coridor de 21 de mile, în raza rachetelor și minelor iraniene.

Iranul exercită acum un grad fără precedent de control asupra Strâmtorii Hormuz. IRGC impune un regim de taxe: vrei să treci, depui documentație, obții un cod de autorizare, accepți escortă iraniană. Iranienii taxează traficul prin propria strâmtoare, după ce au fost bombardați două luni. Ăsta e rezultatul.

Concluzia, dacă există una, e simplă și puțin tristă. Netanyahu a obținut ce voia: Hezbollah lovit, infrastructura iraniană degradată, principalii inamici regionali scoși din joc sau slăbiți serios. Costurile politice, financiare și militare cad pe Washington. Când Trump spune că am câștigat, el descrie o victorie phyrrică, pentru că, din toată gluma asta de 2 luni, Iranul a ieșit câștigător. A arătat că forța armată americană e fix pix, că rezervele lor de muniție și rachete sunt epuizate și că nu pot susține un război asimetric pe termen lung și, ce e mai important, a arătat că deține controlul TOTAL al strâmtorii Hormuz și că nimeni și nimic nu poate schimba asta. Practic, după războiul câștigat de Trumpix, Iranul are leverage mai mare în orice negociere.

Nu mai vorbim de faptul că, după asta, conducerea religioasă iraniană a ieșit câștigătoare, că în fiecare zi sunt executați sumar oameni care s-au bucurat de moartea lui Khomeini și că, overall, lucrurile s-au înrăutățit pentru cetățenii iranului.

În schimb, ovreiul Bibi ucide libanezi și extinde stăpânirea Israeliană peste 30% din Liban și pozează în om al păcii.

Cam atât.