Când copiii mei erau bebeluși, am fost genul acela de tată care le cumpără toate prostiile, pentru că nu a avut nimic când era mic și atunci copiii săi trebuie să aibă totul.

Și le luam toate jucăriile posibile, tot ce mi se părea mie haios prin magazine, toate gadgeturile haioase, toate laptopurile sub formă de țestoasă, păpușele, arbalete, mașinuțe, piane în miniatură, sisteme de lasere, ceasuri yokhai, biciclete fără pedală, orice vă trece prin cap, copiii mei aveau.

Cu ce se jucau ei de fapt?
Discuri de la cornurile cu ciocolată seven days, capace de bere, sticluțe, mături, tricouri vechi, sticle de plastic, pietre găsite pe afară, un os de pui mumificat, bețe de urechi, în principiu absolut orice, dar nu jucăriile lor extrem de scumpe și complet nevaloroase în ochii lor.

Și chestia asta se manifestă în absolut orice fac sau le cumpără părinții.
Mă gândeam la asta azi, când i-am luat de la ora de karate unde, la final, toți copiii primesc un mare, și nu glumesc, mare sandviș cu șuncă și cașcaval. Acasă nu au vrut să mănânce nimic din ce aveau. Nu mâncare, nu brioșe, nu sandviș cu cașcaval și salam de Sibiu proaspăt cumpărat, nu iaurțel cu sirop, bă, nimic. Nu ne e foame, paaaaa.

În schimb, sanvișul ăla, zici că e uns cu ambrozie și nectar, au stat amândoi și l-au mâncat tacticoși, până l-au terminat.

Viața cu ArhiKids.