Acest text este scris de către Luiza Șora.

Am pus acest text aici dintr-un singur motiv. Pentru că românii au memoria unui caras. Uneori auriu. Uneori cu barbă. Și veți uita rapid tot ce a făcut și nu a făcut porky ăsta pe care l-am ales cu mânuța noastră ciungă, iar când va veni vremea să îl votăm din nou, salvând, iarăși, românia, de contracandidatul pe care deja securitatea îl pregătește pe margini, și veți începe Da, măi, dar nu am cum, aia e, votez cu scârbă, dar nu pot vota pe ăla, trebuie SĂ SALVĂM ȚARA. O să aveți aici mementoul cum ați salvat-o data trecută.

Cronologia făcutelor și nefăcutelor președintelui Nicușor Dan

Am documentat și întocmit această cronologie a făcutelor și nefăcutelor președintelui Nicușor Dan ca să avem un tablou cât mai exact și să nu ne pierdem în discuții inutile.

După cum aminteam într-o postare anterioară, nu ajută cu nimic să proferăm insulte. Important este să știm unde sunt erorile, unde este lipsa de claritate morală – evident, ca să putem repara, acolo unde se va putea, cu ajutorul următorului președinte.

Firește, nu toate punctele de aici au aceeași gravitate, dar cronologiile enumeră faptele, nu le ierarhizează moral sau instituțional.

Așadar:

26 mai 2025 – 30 august 2026 – Nicio participare la ședințele plenului CSM

De la preluarea mandatului prezidențial și până astăzi, 30 august 2026, Nicușor Dan nu a participat la nicio ședință a plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Încă din 30 iulie 2025, președintele anunța că urma să participe „de-a lungul mandatului la multe ședințe CSM“, cu subiecte pe care avea „să le pregătească foarte bine“.

În noiembrie 2025, întrebat explicit de ce nu participase până atunci la nicio ședință a CSM, nu a contestat premisa întrebării. A explicat că dorea mai întâi încheierea disputei privind pensiile magistraților, după care urma să înceapă discuția „serioasă“ despre sistemul de justiție – Inspecția Judiciară, promovările, corupția din magistratură –, la ședințe ale CSM la care avea să participe.

Nu a urmat însă participarea anunțată.

La 19 iunie 2026, președintele CSM, Liviu Odagiu, confirma că Nicușor Dan nu fusese prezent până atunci la niciuna dintre ședințele plenului. Mai mult, Liviu Odagiu preciza că, de la preluarea conducerii Consiliului în ianuarie 2026, îl invitase pe președinte la fiecare ședință. La unele invitații, Cotroceniul răspunsese că programul nu îi permitea participarea; altele au rămas fără răspuns.

Constituția îi oferă însă președintelui un rol neobișnuit de puternic tocmai în această instituție: potrivit articolului 133, alineatul 6, atunci când participă la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii, președintele României le prezidează.

Nu este, așadar, vorba despre o simplă invitație protocolară neonorată, ci despre nefolosirea, pe parcursul întregului mandat de până acum, a unui instrument constituțional aflat direct la dispoziția sa.

Cu atât mai semnificativ, cu cât justiția avea să devină una dintre temele recurente ale președinției sale.

Până acum, însă, la masa CSM nu s-a așezat.

26 mai 2025 – 30 august 2026 – Niciun ambasador nou trimis la post

De la începutul mandatului său prezidențial, Nicușor Dan nu a trimis la post niciun ambasador nou.

Situația este cu atât mai greu de explicat, cu cât politica externă reprezintă unul dintre domeniile în care Constituția îi atribuie președintelui competențe explicite. Potrivit articolului 91, alineatul 2, președintele, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României. Numirea nu este, așadar, o prerogativă exercitată unilateral de Cotroceni, dar nici nu poate fi făcută fără decretul președintelui.

La sfârșitul lunii iulie 2026, 54 dintre cei 84 de ambasadori ai României și-au depășit deja durata uzuală de patru ani a mandatului.

Între timp, Nicușor Dan a rechemat mai mulți ambasadori, dar nu a numit niciunul nou la post. Or, președintele anunțase încă din 17 februarie 2026 că în luna martie urmau să aibă loc „40-50 de rechemări și numiri“, astfel încât schimbarea să devină efectivă în cursul verii lui 2026.

A trecut și vara.

La 27 august 2026, Nicușor Dan recunoștea că schimbarea ambasadorilor nu avusese loc și explica întârzierea prin criza politică, despre care spunea că „ne-a luat tuturor mare parte din energie“. Adăuga însă el însuși că schimbarea trebuie făcută, deoarece un ambasador despre care toată lumea știe că urmează să plece nu mai poate avea contacte și interacțiuni la fel de productive.

Nu este deci vorba despre o absență ceremonială sau despre o promisiune vagă de campanie, ci despre funcționarea curentă a reprezentării externe a statului român.

Iar explicația prin lipsa de timp sau de „energie“ devine suspectă tocmai prin amploarea restanței: politica externă este una dintre atribuțiile constituționale centrale ale președintelui României.

21 iunie – 30 iulie 2025 – Lia Savonea și refuzul unei intervenții constituționale

La 21 iunie 2025, Asociația procurorilor „Inițiativa pentru Justiție“ i-a cerut lui Nicușor Dan să sesizeze CCR în legătură cu procedura de desemnare a președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerând că declanșarea anticipată a acesteia putea constitui un conflict juridic de natură constituțională. Procedura a fost contestată și în societatea civilă.

Nicușor Dan nu a sesizat CCR.

Aici trebuie păstrată o precizare importantă: președintele nu avea puterea de a o „numi“ sau „respinge“ discreționar pe Lia Savonea; ceea ce i se solicita era provocarea unui control constituțional asupra procedurii.

La 30 iulie 2025, întrebat despre sesizările primite din partea asociației procurorilor și a societății civile, Nicușor Dan a spus că le citise și că, „din punct de vedere juridic“, le găsise neîntemeiate, adăugând că, foarte probabil, va semna decretul.

Ceea ce s-a și întâmplat.

Așadar, președintele nu doar a ignorat, pur și simplu, problema, dar – după ce făcuse din reforma justiției o temă centrală a campaniei – a ales să nu folosească instrumentul constituțional care îi fusese solicitat într-un moment-cheie.

10 iulie 2025 – Prima confruntare în jurul legii Vexler

Nicușor Dan a sesizat CCR în privința legii care înăsprea sancțiunile pentru propaganda fascistă, legionară, rasistă și xenofobă și pentru promovarea cultului persoanelor vinovate de crime împotriva umanității.

Argumentul său a fost juridic: anumite noțiuni erau insuficient definite și puteau conduce la aplicări arbitrare, inclusiv în domeniul cultural. Criticii au considerat însă că, într-un context de recrudescență extremistă, președintele trimitea un semnal politic ambiguu și legitima o parte din retorica adversarilor legii.

CCR i-a respins obiecția.

Vara–toamna 2025 și apoi 2026 – Șefii serviciilor de informații: reforma mereu „în curând“

Nicușor Dan promisese inclusiv un director civil al SRI și anunțase că problema conducerii serviciilor va fi rezolvată într-un termen scurt. Termenul a devenit succesiv „câteva săptămâni“, apoi „un termen rezonabil“, apoi din nou „în curând“.

La împlinirea primului an de mandat, numirile continuă să constituie una dintre restanțele sale instituționale cele mai vizibile.

7 și 15 august 2025 – Absențele ceremoniale

A lipsit de la funeraliile de stat ale lui Ion Iliescu și, câteva zile mai târziu, de la ceremoniile de Ziua Marinei.

Prima absență poate fi apărată politic, având în vedere caracterul profund controversat al „moștenirii“ lui Iliescu.

A doua este mai greu de explicat instituțional și a fost remarcată tocmai fiindcă președintele este comandantul forțelor armate.

Septembrie 2025 – Absența de la Adunarea Generală a ONU

Nicușor Dan nu a participat la reuniunea la nivel înalt a celei de-a 80-a sesiuni a Adunării Generale a ONU de la New York. România a fost reprezentată de ministra de externe Oana Țoiu.

Întrebat ulterior asupra deciziei, președintele a vorbit despre un „calcul de oportunitate“ și a spus că a considerat mai util să rămână în țară. A invocat o ședință a coaliției, discuții cu investitori, o reuniune a CSAT și analiza unor legi care urmau să fie promulgate sau retrimise Parlamentului.

Desigur, România a fost reprezentată la ONU și pozițiile sale au putut fi exprimate. Problema este din nou aceea a nivelului reprezentării și a priorităților prezidențiale. Adunarea Generală a ONU le oferă șefilor de stat nu numai tribuna discursului oficial, ci și o concentrație excepțională de întâlniri bilaterale și contacte diplomatice într-un interval foarte scurt.

Într-un context internațional dominat de războiul din Ucraina, securitatea europeană și tensiunile crescânde din Orientul Mijlociu, președintele României a considerat că prezența sa în țară era mai utilă decât prezența la New York.

6 octombrie – 1 noiembrie 2025 – Marius Lazurcă și concentrarea politicii externe și a securității naționale în mâinile aceluiași consilier

La 6 octombrie 2025, Nicușor Dan l-a numit pe diplomatul Marius-Gabriel Lazurcă în funcția de consilier prezidențial pentru politică externă.

Mai puțin de o lună mai târziu, începând cu 1 noiembrie 2025, i-a încredințat și funcția de consilier prezidențial pentru securitate națională, Lazurcă urmând să conducă și departamentul responsabil de politica externă.

Numirea lui Lazurcă nu este, prin ea însăși, greu de explicat profesional: este diplomat de carieră, fost ambasador și are o formație academică solidă.

Mai discutabilă este concentrarea a două dintre domeniile cele mai sensibile ale Președinției – politica externă și securitatea națională – în jurul aceleiași persoane și, mai ales, discursul public pe care aceasta avea să-l dezvolte ulterior.

În ianuarie 2026, explicând absența președintelui de la Davos, Lazurcă a afirmat că Nicușor Dan nu trebuie să meargă „teleleu“ la reuniuni internaționale. Expresia, ulterior apărată în fond chiar de președinte, nu reprezenta doar o familiaritate lexicală nefericită: reducea problema participării României la unul dintre marile forumuri internaționale la opoziția dintre diplomația „cu rost“ și deplasările făcute de formă.

Ulterior, Lazurcă avea să devină una dintre vocile cele mai active ale Cotrocenilor în relația cu administrația Trump, inclusiv în chestiuni de securitate națională și Marea Neagră.

Problema nu este, așadar, că un președinte și-ar alege consilieri cu opinii proprii. Este ceva firesc.

Problema apare în modul președintelui de a concepe politica externă și securitatea națională prin alegerea unui anumit anturaj. Un consilier prezidențial nu este o voce accidentală din jurul puterii. Este una dintre vocile pe care președintele însuși a decis să le apropie de centrul puterii.

13-17 noiembrie 2025 – Vlad Voiculescu numit consilier onorific al președintelui în timp ce era urmărit penal

La 13 noiembrie 2025, Nicușor Dan a decis acordarea calității de consilier onorific pentru reziliență, inovație și solidaritate europeană europarlamentarului Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății, numirea producând efecte de la 17 noiembrie.

Vlad Voiculescu este urmărit penal de DNA din decembrie 2023, în dosarul achizițiilor de vaccinuri împotriva COVID-19, pentru două fapte de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave și complicitate la abuz în serviciu.

Trebuie spus limpede: urmărirea penală nu înseamnă vinovăție, iar prezumția de nevinovăție se aplică integral.

Problema politică este alta.

Nicușor Dan și-a construit o parte importantă a profilului public pe exigența față de integritatea celor aflați în funcții publice. Ajuns președinte, a considerat însă compatibilă calitatea de persoană urmărită penal într-un dosar de mare anvergură cu aceea de consilier al șefului statului.

Întrebat despre această contradicție, Nicușor Dan a spus că, înainte de numire, își luase „toate informațiile“ și că dosarul lui Vlad Voiculescu era deschis de multă vreme fără să avanseze. A cerut, în esență, Parchetului să tranșeze mai repede asemenea situații atunci când sunt vizate persoane care reprezintă statul.

Explicația poate constitui o critică legitimă la adresa duratei anchetelor penale.

Nu rezolvă însă problema standardului politic folosit de președinte în alcătuirea propriului anturaj.

Întrebarea nu este dacă Vlad Voiculescu trebuie considerat vinovat înaintea unei hotărâri judecătorești. Evident că nu.

Întrebarea este dacă Nicușor Dan ar fi considerat acceptabil, pe vremea când îi judeca din afara sistemului pe cei aflați la putere, ca un președinte să-și numească în propriul anturaj o persoană urmărită penal într-un dosar privind un prejudiciu reclamat de procurori de peste un miliard de euro.

18 noiembrie 2025 – Îndepărtarea lui Ludovic Orban după numai o lună și jumătate

Îl numise consilier prezidențial la începutul lui octombrie 2025, pentru ca relația să fie întreruptă foarte repede, după divergențe politice. Episodul a alimentat percepția unei echipe prezidențiale instabile și a unei repoziționări față de PSD; Nicușor Dan a minimalizat disputa, numind-o „telenovelă“.

Este un episod secundar, dar relevant pentru un anumit stil de exercitare a puterii.

1 decembrie 2025 – Decorarea veteranului Ion Vasile Banu și problema memoriei Holocaustului

Cu prilejul Zilei Naționale, Nicușor Dan a acordat o singură decorație: Ordinul „Virtutea Militară“ în grad de Cavaler veteranului Ion Vasile Banu, în vârstă de 107 ani.

Președintele a prezentat gestul drept unul simbolic și a afirmat că Banu reprezintă „esența a ceea ce înseamnă dragostea de țară“, evocând participarea acestuia la luptele pentru Basarabia și la Cotul Donului.

Alegerea a provocat însă o controversă istorică și morală serioasă.

Ion Vasile Banu a făcut parte din Regimentul 89 Infanterie al Diviziei 13. Documente militare de arhivă arată că Regimentul 89 a fost implicat în evenimentele Pogromului de la Iași din iunie 1941, iar Divizia 13 a participat ulterior la campania de la Odesa, desfășurată alături de Germania nazistă, într-un context marcat de crime de război și de exterminarea populației evreiești.

Aceasta nu dovedește, prin ea însăși, că Ion Vasile Banu ar fi participat personal la uciderea civililor și ar fi incorect să-i atribuim, în lipsa unor probe individuale, fapte care nu au fost stabilite în privința sa.

Problema gestului prezidențial este alta: transformarea unui militar provenit din asemenea unități într-un simbol neproblematic al unei întregi generații, fără ca această istorie să fie măcar amintită.

Întrebat despre controversă, Nicușor Dan a explicat că decorarea fusese propusă de Ministerul Apărării și că instituțiile verificaseră informațiile disponibile. Potrivit președintelui Nicușor Dan, lui Banu nu i se putea imputa „absolut nimic reprobabil“.

Dar controversa nu privește numai culpabilitatea individuală. Privește memoria pe care statul alege să o construiască atunci când decorează pe cineva și, mai ales, atunci când transformă persoana decorată într-un simbol.

Cu atât mai stranie era alegerea, cu cât, dintre toate persoanele pe care președintele României le-ar fi putut onora la 1 Decembrie, aceasta a fost singura decorație conferită.

3-23 decembrie 2025 – A doua rundă a legii Vexler

După ce a pierdut la CCR, președintele a cerut reexaminarea legii, invocând din nou imprecizia unor definiții și pericolul amplificării tensiunilor sociale. Parlamentul a adoptat-o din nou fără modificările esențiale cerute, iar la 23 decembrie Nicușor Dan a promulgat-o.

Controversa este deci mai subtilă decât formula „s-a opus legii“: a contestat de două ori arhitectura juridică a acesteia, apoi a promulgat-o când instrumentele constituționale îi fuseseră epuizate.

21-22 decembrie 2025 – Referendumul din Justiție anunțat spectaculos și rămas suspendat

După documentarul Recorder despre problemele sistemului judiciar, Nicușor Dan a anunțat o consultare a magistraților privind CSM. Secția pentru judecători a CSM i-a răspuns că o asemenea inițiativă nu are bază legală și a acuzat o posibilă ingerință. Președintele a continuat să vorbească despre un mecanism de consultare; în aprilie 2026 spunea că este „aproape gata“, dar referendumul propriu-zis nu a urmat.

Este unul dintre exemplele cele mai clare de anunț maximal urmat de realizare nulă sau minimală.

19-23 ianuarie 2026 – Absența de la Davos

A ales să nu participe la Forumul Economic Mondial, Administrația explicând că prioritățile interne și lipsa unor obiective suficient de concrete justificau decizia. România a fost totuși reprezentată de o delegație guvernamentală și de un consilier prezidențial.

Aici a intrat în scenă termenul „teleleu“ al consilierului Marius Lazurcă, pe care îl putem considera nu doar o degradare a nivelului intelectual al anturajului prezidențial, ci chiar un mod de a face politică: grosolan și lipsit de anvergură diplomatică.

Episodul ar fi rămas probabil minor dacă, o lună mai târziu, președintele nu ar fi ales o reuniune externă controversată.

23 ianuarie 2026 – Minimalizarea acuzațiilor de plagiat împotriva ministrului Justiției, Radu Marinescu

Întrebat despre acuzațiile privind teza acestuia, Nicușor Dan a spus, în esență, că există lupte mai importante și a contextualizat fenomenul plagiatului prin practicile universitare ale anilor 1990–2000. Afirmația a fost criticată pentru că relativiza tocmai o problemă de integritate academică.

Plagiatul este furt.

13-15 februarie 2026 – Absența de la Conferința de Securitate de la München

La mai puțin de o lună după absența de la Forumul Economic Mondial de la Davos, Nicușor Dan nu a participat nici la Conferința de Securitate de la München, una dintre principalele reuniuni internaționale consacrate securității și relațiilor transatlantice.

România a fost reprezentată de ministra de externe Oana Țoiu, vicepremierul și ministrul apărării Radu Miruță și alți oficiali. Agenda reuniunii privea direct interesele strategice românești: războiul Rusiei împotriva Ucrainei, consolidarea apărării europene, relația transatlantică, amenințările hibride rusești și securitatea regiunii Mării Negre.

Câteva zile mai târziu, întrebat la Washington de ce lipsise atât de la Davos, cât și de la München, Nicușor Dan a explicat că participarea la asemenea reuniuni trebuie să fie justificată prin existența unor discuții, proiecte sau mesaje concrete și că absența din 2026 nu exclude prezența sa în anii următori.

Contrastul avea să devină însă inevitabil: la numai patru zile după încheierea Conferinței de la München, președintele României se afla la Washington, la reuniunea inaugurală a Consiliului pentru Pace al lui Donald Trump.

Problema nu este, așadar, simplul fapt că un președinte nu poate participa la toate reuniunile internaționale.

Este selecția lor.

Într-un moment în care securitatea europeană, războiul din Ucraina și relația transatlantică se aflau chiar în centrul Conferinței de la München, România a ales să nu fie reprezentată acolo la nivel prezidențial, pentru ca, patru zile mai târziu, președintele să acorde prioritate unei inițiative controversate a lui Donald Trump.

19 februarie 2026 – Participarea la primul Board of Peace / Consiliu pentru Pace al lui Donald Trump

România a participat ca observator, Nicușor Dan fiind singurul președinte al unui stat UE prezent la reuniunea de la Washington și singurul lider din UE care a luat cuvântul, în vreme ce alte state europene au trimis reprezentanți de rang inferior.

A justificat participarea prin necesitatea păstrării unei relații privilegiate cu Statele Unite și prin faptul că România nu adera deocamdată la structura respectivă, a cărei Cartă ridica probleme de compatibilitate cu angajamentele internaționale ale țării.

Critica a fost una de semnal diplomatic: într-un moment în care majoritatea liderilor europeni păstrau distanță față de inițiativa lui Trump, Bucureștiul îi oferea legitimitate și era reprezentat la cel mai înalt nivel.

8 aprilie 2026 – Numirile procurorilor-șefi

Este probabil unul dintre episoadele cele mai importante.

Nicușor Dan a semnat șapte dintre cele opt propuneri venite pentru conducerea marilor parchete: între altele, Cristina Chiriac la Parchetul General, Viorel Cerbu la DNA și Codrin Miron la DIICOT; Marius Voineag și Alex Florența au primit funcții de adjuncți.

Problema de incoerență este evidentă: în 2025, Dan îi criticase public pe Voineag și Florența pentru rezultatele anticorupție și management, iar câteva luni mai târziu îi valida în poziții de conducere.

Contestat de organizații civice, a răspuns că are „de o sută de ori mai multe informații“ decât publicul – formulare care, în loc să stingă controversa, a adăugat o problemă de transparență: dacă informațiile justificau o schimbare radicală a evaluării, cetățeanul era în imposibilitatea de a verifica raționamentul care o produsese.

8 aprilie 2026 – „Dacă formatorii de opinie greșesc, cine îi penalizează?“

La 8 aprilie 2026, în aceeași conferință de presă în care își apăra numirile controversate de la conducerea parchetelor, Nicușor Dan a avut și o poziționare surprinzătoare față de cei care îi criticau deciziile în spațiul public.

Întrebat despre reacțiile formatorilor de opinie, a răspuns: „Dacă cumva eu greșesc, peste patru ani o să fiu penalizat, dar dacă formatorii de opinie greșesc, cine îi penalizează?“

Întrebarea-răspuns a lui Nicușor Dan dezvăluie o confuzie serioasă între două forme de responsabilitate care nu sunt comparabile.

Președintele exercită puterea. Semnează decrete, face numiri, participă la elaborarea politicii externe, dispune de informații clasificate și poate modela funcționarea unor instituții ale statului.

Jurnalistul, comentatorul sau intelectualul care îl critică nu dispune de niciuna dintre aceste prerogative. Iar ideea că formatorii de opinie nu ar fi „penalizați“ este, în sine, falsă. Ei sunt sancționați permanent prin pierderea credibilității, a cititorilor, a audienței, a reputației profesionale și, uneori, prin mijloace juridice atunci când încalcă legea.

Dar, mai ales, rolul lor într-o democrație nu este să împartă cu președintele riscul exercitării puterii.

Este să o supravegheze.

A întreba „dar pe ei cine îi penalizează?“ atunci când presa și societatea civilă contestă o decizie prezidențială înseamnă să inversezi raportul: cel căruia i se cer explicații începe să ceară socoteală celor care pun întrebările.

Aprilie – 5 mai 2026 – Ilie Bolojan și „neutralitatea“ prezidențială

În perioada de criză politică ce a precedat căderea guvernului, i s-a reproșat că nu l-a susținut ferm pe Ilie Bolojan, deși acesta fusese esențial pentru formula politică post-electorală. Nicușor Dan și-a justificat rezerva prin rolul constituțional de mediator.

Aici avem o controversă reală de concepție: mediatorul trebuie să fie neutru chiar când stabilitatea unei formule proeuropene este amenințată, sau tocmai atunci trebuie să-și folosească autoritatea politică?

Întrebare strict retorică, desigur.

9 mai 2026 – Discursul critic despre Uniunea Europeană chiar de Ziua Europei

Nicușor Dan a vorbit despre erorile strategice ale Europei: dependența energetică de Rusia, slăbiciunile industriei de apărare, obiective climatice prea ambițioase pentru anumite ramuri industriale și abordări ideologice.

Nu era propriu-zis un discurs anti-UE – a reafirmat explicit apartenența europeană a României –, iar ulterior a spus că urmărea tocmai o dezbatere europeană matură și că unele critici se regăsesc și în discursul Ursulei von der Leyen.

Controversa a venit, însă, din momentul ales și din registru: de Ziua Europei, într-o Românie traversată de un puternic curent suveranist, președintele a decis să pună reflectorul asupra greșelilor UE.

Tot atunci a fost anulată recepția de la Cotroceni, iar vizita Robertei Metsola a fost amânată în contextul crizei politice, ceea ce a accentuat simbolistica episodului.

21-25 mai 2026 – Contractul american de consultanță de până la 565.000 de dolari pe lună

Administrația Prezidențială a contractat firma americană Eversheds Sutherland pentru consultanță strategică și acces instituțional în relația cu administrația și Congresul SUA, pentru o perioadă inițială de șase luni, cu un plafon lunar care poate ajunge la 565.000 dolari.

Cotroceniul a justificat cheltuiala prin importanța strategică a relației cu Washingtonul. Pentru un președinte care și-a construit imaginea pe austeritate, autonomie și relații instituționale directe, plata unei sume atât de mari pentru intermediere politică ridică atât problema costului, cât și pe aceea a capacității diplomației românești de a-și face singură meseria.

4 iunie 2026 – Eugen Tomac, nominalizarea fără majoritate

După mai bine de două săptămâni de negocieri, Nicușor Dan l-a desemnat premier pe Eugen Tomac, consilierul său onorific și liderul unui partid fără reprezentare parlamentară.

Alegerea putea fi apărată prin profilul proeuropean al lui Tomac și prin tentativa de a găsi o personalitate aflată în afara războiului dintre marile partide. Problema era, însă, aritmetica: desemnarea fusese făcută fără garanția unei majorități. Tomac s-a retras după ce nu a reușit să strângă sprijinul necesar.

Nicușor Dan avea să recunoască ulterior că fusese convins, pe baza discuțiilor cu partidele, că voturile vor exista și că avusese „surprize“.

Este un eșec de evaluare politică, nu doar de comunicare.

14-25 iunie 2026 – Adrian Veștea și paradoxul AUR

După eșecul cu Tomac, Nicușor Dan l-a desemnat pe liberalul Adrian Veștea, fără să fi obținut în prealabil acordul formal al PNL.

A explicat că nu urmărea „jocurile de partid“, ci formula cu cele mai mari șanse de a coagula o majoritate. Au apărut însă imediat întrebări despre eventuala susținere din partea AUR. Dan a spus ulterior că AUR nu este un partid prooccidental și că Veștea nu-i spusese că ar fi negociat voturi cu parlamentari AUR.

Contradicția politică este greu de ignorat: încercarea de a constitui o majoritate declarată prooccidentală ajungea să depindă, măcar aritmetic, de voturi din zona pe care președintele însuși o considera nealiniată strategic.

18 iunie 2026 – Prânzul de la Bruxelles: Lucian Pahonțu între politicieni și „Am fost să mănânc“

La 18 iunie 2026, în timpul unei deplasări la Bruxelles, Nicușor Dan a fost fotografiat la o terasă împreună cu șeful SPP, Lucian Pahonțu, europarlamentarii Rareș Bogdan, Victor Negrescu, Eugen Tomac și consilierul de stat Valentin Naumescu.

Prezența lui Lucian Pahonțu la o masă alcătuită din președinte, consilieri și oameni politici a ridicat o întrebare legitimă: ce căuta directorul unui serviciu de protecție și pază în această formulă?

Întrebat câteva zile mai târziu, Nicușor Dan a răspuns: „Am fost să mănânc“.

A explicat că avusese anterior o întâlnire cu Manfred Weber, că Lucian Pahonțu și echipa de securitate îl însoțeau în virtutea atribuțiilor SPP și că, ieșind de la întâlnire, grupul hotărâse pur și simplu să rămână la terasă în loc să se întoarcă la hotel.

Întrebat apoi explicit dacă se consultă politic cu Lucian Pahonțu, răspunsul său a fost: „Nu. Am mâncat la aceeași masă“.

Desigur, faptul că două persoane iau masa împreună nu dovedește prin el însuși existența unei relații politice și nici conținutul controversat al unor eventuale discuții. Ar fi abuziv să deducem mai mult decât arată faptele.

Dar problema de „casting“ rămâne.

Șeful SPP nu era un ospătar care trecuse întâmplător prin cadru și nici unul dintre agenții de protecție aflați discret în proximitatea președintelui. Era directorul serviciului, așezat la aceeași masă cu politicieni aparținând mai multor partide, într-o perioadă de negocieri politice intense.

Interesant este și felul în care președintele a ales să răspundă.

Întrebarea era instituțională: ce rol avea șeful SPP într-un asemenea anturaj?

Răspunsul a coborât-o deliberat la nivelul celei mai elementare necesități cotidiene: „Am fost să mănânc“. Nu este vorba despre faptul că verbul „a mânca“ ar fi, în sine, nepotrivit. Este vorba despre reducerea unei întrebări politice la registrul fiziologic, ca și cum simpla invocare a unei nevoi corporale ar suspenda problema instituțională.

Or, tocmai aceasta era întrebarea: nu de ce îi era foame președintelui, ci de ce Lucian Pahonțu se afla la masa lui.

Iar – la această întrebare – „am mâncat la aceeași masă“ nu este propriu-zis un răspuns.

Este descrierea fotografiei.

Ulterior, Traian Băsescu, președintele care îl numise pe Lucian Pahonțu la conducerea SPP și lucrase cu el aproape un deceniu, a fost întrebat de câte ori stătuse la masă cu acesta.

Răspunsul a fost fără echivoc: „Niciodată“.

Traian Băsescu a explicat și regula pe care o aplicase în timpul mandatelor sale: președintele este politician, șeful SPP este militar, iar cele două roluri trebuie să rămână distincte. A spus, de asemenea, că Lucian Pahonțu nu avea ce căuta la o masă la care președintele discuta cu politicieni și că, dacă fusese invitat, ar fi trebuit să refuze.

Nu putem afirma, în lipsa unei arhive exhaustive a vieții private a tuturor președinților României, că niciun șef al statului nu a luat vreodată masa cu un director al SPP.

Putem spune însă că nu este cunoscut public un precedent comparabil și, mai ales, că unul dintre președinții care au lucrat cel mai mult timp cu același Lucian Pahonțu consideră explicit asemenea familiaritate incompatibilă cu separarea rolurilor.

Fotografia de la Bruxelles nu arată numai un șef al SPP care, întâmplător, își însoțea președintele.

Arată un șef de serviciu așezat la masa politică.

1 iulie 2026 – Editorialul pro-Trump din Newsmax, publicat în preajma Zilei Independenței Statelor Unite ale Americii

Cu câteva zile înaintea aniversării a 250 de ani de la Declarația de Independență a Statelor Unite, Nicușor Dan a publicat un articol de opinie în Newsmax, una dintre platformele media conservatoare americane, puternic apropiate de Donald Trump și de universul politic MAGA.

Textul depășea cu mult registrul firesc al unui mesaj diplomatic adresat unui aliat strategic.

Nicușor Dan vorbea despre „forța durabilă“ a leadershipului american și a președintelui Donald Trump și afirma, în numele societății românești, că sprijinul popular pentru președintele american „rămâne foarte ridicat“.

Afirmația este cu atât mai surprinzătoare, cu cât nu era însoțită de nicio referire la un sondaj de opinie. Datele INSCOP disponibile cu puțin timp înainte arătau că, în mai 2026, numai 24,8% dintre respondenți declarau că au multă sau foarte multă încredere în Donald Trump.

Desigur, „încrederea“ măsurată de un sondaj și „sprijinul“ invocat de președinte nu sunt noțiuni care se suprapun perfect. Dar tocmai de aceea un șef de stat ar trebui să fie prudent atunci când transformă o apreciere politică proprie într-o afirmație despre ceea ce cred românii.

Textul mergea însă și mai departe: Nicușor Dan descria o presupusă convergență între societatea românească și valorile promovate în America prin „credință și familie“, „frontiere sigure“, democrație și libertate – o selecție lexicală foarte apropiată de vocabularul politic al dreptei trumpiste de coloratură MAGA.

Parteneriatul strategic româno-american nu este, firește, discutabil aici. Este unul dintre pilonii securității României și trebuie consolidat indiferent cine ocupă temporar Casa Albă.

Tocmai aceasta este problema.

Un parteneriat între state nu presupune adeziunea președintelui României la mitologia politică a președintelui american aflat la putere și nici atribuirea unor sentimente colective românilor pentru a-i face plăcere interlocutorului de la Washington.

Cu atât mai semnificativ este canalul ales: mesajul nu a apărut într-o publicație americană generalistă sau într-un mare cotidian de referință, ci în Newsmax, platformă cunoscută pentru orientarea sa conservatoare și pentru susținerea constantă a lui Donald Trump.

Episodul se înscrie astfel într-o succesiune deja vizibilă: absența de la Davos, absența de la Conferința de Securitate de la München, participarea personală la Consiliul pentru Pace al lui Trump, contractul american de consultanță de până la 565.000 de dolari lunar și, acum, un editorial prezidențial publicat pe o platformă pro-Trump.

Luate separat, fiecare dintre aceste gesturi poate primi o explicație pragmatică.

Puse în ordine cronologică, încep să descrie o anumită poziționare și un anumit model mental.

14 iulie 2026 – De la criticarea procurorilor la „mulțumit spre foarte mulțumit“

La doar câteva luni după numirile controversate, Nicușor Dan s-a declarat „mulțumit spre foarte mulțumit“ de activitatea procurorilor. Declarația a readus în discuție schimbarea sa radicală de ton față de evaluările din 2025 și absența unei explicații publice suficient de argumentate pentru această reevaluare.

15 august 2026 – A doua absență consecutivă de la Ziua Marinei, într-un context de securitate cu totul diferit

Pentru al doilea an consecutiv, Nicușor Dan nu a participat la ceremoniile de Ziua Marinei Române de la Constanța.

În 2026, absența este însă mai greu de privit ca un simplu fapt protocolar.

Cu numai trei zile înainte, șeful Statului Major al Forțelor Navale confirma public că dronele descoperite și neutralizate în zona Neptun Deep fuseseră de proveniență rusească și că, de la începutul războiului din Ucraina, 159 de mine marine fuseseră distruse în bazinul Mării Negre.

Chiar în ziua de 15 august, o navă comercială observa în proximitatea platformei Neptun Alpha, la aproximativ 83 de mile marine est de Constanța, un fragment provenit de la o dronă. A doua zi, o echipă EOD a Forțelor Navale Române avea să-l recupereze. La 16 august au fost recuperate alte fragmente de drone în apropierea litoralului constănțean.

Ceremonia de Ziua Marinei nu era una pur festivă: peste 3.500 de militari români și străini participau la Constanța la un amplu exercițiu naval, cu peste 50 de nave și ambarcațiuni și 15 aeronave militare și civile.

Nicușor Dan a transmis în schimb un mesaj în care spunea chiar el că „Marea Neagră a devenit o zonă crucială pentru securitatea Europei“ și sublinia rolul României în consolidarea securității regionale.

Exact în acest sens, absența capătă o semnificație aparte. Dacă Marea Neagră este o zonă crucială pentru securitatea Europei, iar militarii Forțelor Navale Române operează într-un spațiu în care apar drone rusești, mine marine și efectele directe ale unui război purtat la câteva sute de kilometri distanță, prezența comandantului forțelor armate lângă ei nu mai este doar de natură ceremonială.

Este un gest de susținere instituțională.

Președintele a ales, însă, pentru al doilea an consecutiv, să nu fie acolo, alături de acei oameni.

27 august 2026 – Apelul în direct din viitorul parc „Donald Trump“

În timp ce primarul Sectorului 4, Daniel Băluță, prezenta împreună cu Paolo Zampolli proiectul viitorului Parc al Prieteniei Româno-Americane „Donald Trump“, trimisul special al președintelui american pentru parteneriate globale a anunțat în fața jurnaliștilor că va telefona „cuiva foarte special“.

Persoana era președintele României.

Nicușor Dan, aflat atunci la Chișinău, nu a răspuns primului apel, dar a sunat înapoi după aproximativ un minut, iar conversația a fost purtată pe speaker, în direct, în fața presei.

Paolo Zampolli i-a transmis mulțumirile lui Donald Trump pentru proiectul parcului care urmează să-i poarte numele și i-a spus că președintele american apreciase inițiativa. Nicușor Dan a intrat firesc în conversație, întrebând dacă Zampolli văzuse parcul și acceptând perspectiva unei viitoare vizite împreună.

Zampolli nu este un diplomat oarecare. Deși deține astăzi o funcție oficială în administrația americană, este de trei decenii un apropiat personal al lui Donald Trump și omul care a intermediat, în 1998, întâlnirea dintre acesta și Melania Knauss.

Problema nu este, firește, faptul că președintele României îi răspunde unui oficial american. Nici măcar faptul că întreține relații cordiale cu oamenii administrației de la Washington – aceasta intră în obligațiile funcției sale.

Problema este contextul în care președintele acceptă să fie introdus.

Un emisar personal al lui Donald Trump transformă o conferință de presă organizată pe șantierul unui parc bucureștean botezat cu numele președintelui american într-o demonstrație publică a accesului său direct la șeful statului român: îl sună în fața camerelor, Nicușor Dan îl resună imediat înapoi, iar conversația este oferită presei ca parte a spectacolului.

Într-un stat cu o diplomație matură, apropierea de principalul aliat strategic nu ar trebui confundată cu personalizarea relației până la asemenea gesturi de deferență față de omul care ocupă vremelnic Casa Albă.

Cu atât mai mult, cu cât episodul nu este izolat.

Vine după participarea lui Nicușor Dan la Consiliul pentru Pace al lui Trump, după contractarea unei firme americane de consultanță pentru relația cu Washingtonul și după editorialul publicat în Newsmax, în care președintele României îi atribuia societății românești un sprijin „foarte ridicat“ pentru Donald Trump.

Iar acum, chiar în București, un parc primește numele președintelui american aflat în funcție, în vreme ce unul dintre apropiații acestuia poate demonstra în fața camerelor că îl sună direct pe președintele României și că acesta este disponibil.

Relațiile dintre state au nevoie de proximitate.

Nu au nevoie de ploconiri și de curte.

27-28 august 2026 – Apărarea lui Lucian Pahonțu

Întrebat la Chișinău despre investigațiile privind trecutul șefului SPP și prezența sa, ca ofițer al UM 0305 Băneasa, în dispozitivul din centrul Bucureștiului în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, Nicușor Dan a afirmat că persoanele implicate în represiunea Revoluției sau a Mineriadelor nu au, moral, ce căuta în funcții înalte, dar că Lucian Pahonțu „nu este în această situație“.

A spus că citise investigația Recorder și că titlul ei nu era justificat de conținut.

Documentele publicate de Recorder arată însă că Pahonțu însuși declara, în 1990, că, în calitate de locotenent și comandant de pluton în Trupele de Securitate, s-a aflat în dispozitiv în noaptea de 21 spre 22 decembrie. El a susținut că militarii din subordinea sa nu au avut contact cu manifestanții. Alte mărturii publicate de Recorder descriu însă situația dispozitivului, folosirea armamentului și a muniției de luptă și rolul unității în evenimentele acelei nopți.

Președintele a mers mai departe și a afirmat că Pahonțu fusese verificat la numirea sa din 2005 de CNSAS, la solicitarea CSAT.

Vicepreședintele CNSAS, Mădălin Hodor, a contrazis public această afirmație: nu există un asemenea verdict CNSAS, iar legea nu prevede procedura descrisă de președinte. Verificările referitoare la Pahonțu sunt încă în desfășurare.

Așadar, problema nu este că Nicușor Dan ar fi trebuit să declare vinovăția unui om înaintea stabilirii faptelor. Problema este exact inversă: a formulat o exonerare foarte fermă într-o situație în care existau încă întrebări documentare nerezolvate – și a sprijinit această exonerare inclusiv pe o verificare CNSAS despre care instituția însăși spune că nu a existat în forma invocată de el.

28 august 2026 – Promulgarea Legii integrității, deși președintele își menține propriile obiecții

Nicușor Dan a promulgat Legea integrității în forma transmisă de Parlament, inclusiv controversata prevedere supranumită „amendamentul Fritz“, fără să mai solicite reexaminarea. Cu numai zece zile înainte, după decizia CCR, afirmase că argumentele din propria sesizare de neconstituționalitate erau „foarte solide“.

Președintele nu și-a retractat criticile. Dimpotrivă, la promulgare a precizat explicit că și le menține și că, în alte împrejurări, ar fi retrimis legea în Parlament. Explicația oferită a fost constrângerea termenului PNRR: adoptarea legii era legată de un jalon care trebuia îndeplinit până la 31 august 2026, iar Nicușor Dan a spus că România nu își poate permite riscul pierderii fondurilor europene și al unei noi lovituri de credibilitate externă.

A cerut Parlamentului să redeschidă discuția în sesiunea de toamnă.

Controversa este interesantă tocmai fiindcă nu avem de-a face cu o răzgândire doctrinară, ci cu acceptarea unei legi pe care președintele însuși continuă să o considere problematică. „Amendamentul Fritz“ poate duce la încetarea mandatului unor aleși pentru care constatarea definitivă a incompatibilității sau conflictului de interese precedă intrarea în vigoare a legii; trei judecători constituționali au formulat opinii separate, considerând că soluția ridică o problemă de retroactivitate.

CCR a validat însă prevederea.

Pentru cronologia noastră, miza este limpede: încă un caz în care Nicușor Dan afirmă că o soluție este juridic sau moral problematică, dar o acceptă invocând o constrângere instituțională superioară. Explicația poate fi perfect rațională – pierderea a sute de milioane de euro din PNRR este o miză reală –, însă episodul se înscrie foarte bine în temă: distanța dintre criteriul enunțat și decizia luată odată intrat în mecanismul puterii.

2026, încă nerezolvat la 30 august – Raportul privind anularea alegerilor din 2024

Este una dintre cele mai serioase restanțe.

Nicușor Dan promisese o prezentare publică onestă și coerentă a informațiilor privind interferența externă și circumstanțele anulării scrutinului prezidențial. Termenele au fost împinse succesiv. La 30 august 2026, raportul este încă „în redactare“, între timp fiind extins pentru a acoperi două decenii de acțiuni hibride rusești, fără un termen precis de publicare.

Într-o democrație, anularea unui scrutin este una dintre cele mai grave intervenții posibile în procesul electoral; tocmai de aceea, întârzierea explicației publice nu mai reprezintă o problemă de PR, ci una de legitimitate democratică.

Privite împreună, toate aceste episoade încep să contureze ceva mai îngrijorător decât o simplă colecție de erori.

Există o regularitate.

Candidatul Nicușor Dan vorbea adesea în termeni binari și foarte clari – independență, reformă a justiției, transparență, orientare europeană, schimbarea șefilor instituțiilor de forță, explicații privind anularea alegerilor.

Președintele Nicușor Dan pare, dimpotrivă, să creadă tot mai mult în acomodarea instituțională, în informația pe care ar avea-o el și la care publicul nu ajunge, în negocieri al căror raționament rămâne în mare parte nevăzut și într-un rol prezidențial de „mediator“ care uneori este foarte aproape de pasivitate, când nu devine complicitate cu PSD.

Nu toate făcutele și nefăcutele sunt gafe, așadar erori involuntare. Unele pot fi decizii perfect articulate. Problema este tocmai acumularea distanței dintre criteriile cu care Nicușor Dan îi judeca pe ceilalți și criteriile după care începe să judece odată ajuns el însuși în interiorul sistemului. Lia Savonea, procurorii și Pahonțu sunt, din această perspectivă, cele mai interesante cazuri: toate trei cuprind același răspuns implicit – „știu mai multe decât puteți vedea voi“.

Or, într-o democrație, legitimitatea nu poate fi construită indefinit pe informații inaccesibile cetățenilor. La un moment dat, încrederea cerută lor trebuie înlocuită cu demonstrația. Iar Nicușor Dan este tot mai opac din punctul acesta de vedere. Nu aș spune „întunecat“ – pentru că am intra în psihologii de duminică, fără vreo greutate factuală –, dar aș spune că puterea lui devine tot mai puțin lizibilă.

Și tocmai aici apare problema cea mai mare.

Nu ni se cere doar să acceptăm niște decizii cu care putem sau nu putem fi de acord, ci să acceptăm că există, undeva în spatele lor, argumente decisive pe care nu trebuie să le cunoaștem. Cu alte cuvinte, transparența promisă este înlocuită treptat de o formă de autoritate epistemică: președintele știe, cetățeanul trebuie să accepte automat ce i se spune.

Dar democrația nu funcționează astfel. Nu pentru că ar putea fi vreodată complet transparentă – există informații clasificate, negocieri sensibile, constrângeri pe care publicul nu le poate cunoaște în timp real –, ci pentru că excepția nu poate deveni metodă de exercitare a puterii.

Secretul poate justifica tăcerea punctuală; nu poate ține loc de argument.

Mai ales când ceea ce ni se cere să acceptăm contrazice chiar criteriile proclamate anterior de cel care ne cere acum încrederea.

Aici nu mai este vorba despre temperamentul lui Nicușor Dan, despre timiditate, indecizie sau frici. Toate acestea sunt presupuneri și, ca atare, puțin interesante politic. Este vorba despre raportul dintre cuvânt și faptă, dintre promisiune și exercițiul puterii, dintre ceea ce un politician le cerea instituțiilor pe când se afla în afara lor și ceea ce este dispus să tolereze după ce a ajuns în vârf.

M-am întrebat și eu dacă Nicușor Dan a devenit alt om la Cotroceni.

Cert este că a început să privească sistemul din locul acela în care sistemul se vede cel mai bine – și, simultan, se justifică cel mai ușor: din interior.

Iar acesta este lucrul cel mai neliniștitor pentru noi și pentru democrație.

Luiza Șora
30 august 2026