Scris de Marius P.

Sunt cititor vechi al blogului și, ca mai toți cei de aici, am ajuns și eu la momentul când am nevoie de un sfat de la comunitatea ta, dacă vrei să publici.
Sunt un bărbat de vârstă medie spre mare, nici prea prea, nici foarte foarte, decent din toate punctele de vedere, dacă nu chiar acceptabil.

Sunt căsătorit cu soția mea (știu că sună ciudat, de parcă aș putea fi căsătorit cu soția altuia. Sau cu un soț, dar nu prea intră în vederile mele, persoanele gay ar trebui să își țină sexualitatea pentru ele însele) de aproape 10 ani. Am fost, în perioada asta, destul de fericiți, ne-am iubit, cred, deși niciunul din noi nu e perfect.

În toată această perioadă, am fost cel ce am susținut-o pe soția mea în tot ce a vrut să facă. Nu prea știa ce vrea să facă în viață, așa că a tot încercat diverse lucruri, de la făcut macrame până la icoane pe sticlă (glumesc, nu asta a făcut, dar, dacă citește, nu aș vrea să știe că e vorba de spre ea). Am susținut-o în toate alegerile ei, am fost alături de ea, indiferent cât de cretine mi se păreau acele alegeri. În ultimul timp, a reușit să găsească o nișă care să i se potrivească, în IT, așa că acum câștigă foarte mulți bani, cel puțin pentru o femeie, în România.

Evident, în acești ani, am trăit din banii mei, sau, mai precis, din banii câștigați de mine, pentru familia noastră. Am avut norocul să fac un business destul de lucrativ și căutat, nu am fost săraci niciodată, ba chiar aș putea spune un middle class. Nu ne-au lipsit lucruri, nici mie, nici ei, ea a avut întotdeauna banii în grijă, nu sunt genul care să adore finanțele în vreun fel. Nu ne-am dorit copii niciodată, deci asta nu a fost vreo problemă în plus.

În ultimii ani, din păcate, businessul ăsta al meu, a început să scârțâie. Angajații buni au plecat în cele patru vânturi, angajații noi au fost praf, contractele nu prea au mai existat, datoriile s-au strâns până când, la un moment dat, a trebuit să închid totul, pentru a minimiza pierderile. Deci venituri aproximativ zero.

Și aici apare problema asta a mea.
De când nu mai sunt singurul aducător de venituri în familie, viața mea alături de ea a devenit…nu știu cum să mă exprim, destul de amară. Din când în când avem câte o discuție despre ce ar trebui să fac în viață, unde mi se reproșează că nu fac suficiente pentru a susține familia. Orice cheltuială pe care o fac trebuie să fie extrem de justificată și utilă casei, nici nu se pune problema de a-mi cumpăra chestii pentru plăcerea mea sau hobbyurile mele, pentru că, nu-i așa, nu cheltui din banii mei. Câteodată apar diverse glume, gen la masă mănâncă fiecare ce a câștigat, ar trebui să măncăm procentual, în funcție de venituri și alte tâmpenii. Până și discuții de gen că poate ar trebui să îmi iau chiloți de la Tex, că au devenit destul de scumpi și na, știi și tu că nu prea aduci bani în casă.

Să ne înțelegem. Nu suntem săraci, poate nu am subliniat. Avem bani, inclusiv bani în bancă și investiții. Adică nimic din toate astea nu sunt justificate, pot să îmi mențin stilul de viață ani de zile fără să simt mare lucru. Și totuși, soția mea reușește să facă să mă simt ca ultimul om, în fiecare zi, doar pentru că, din motive ce nu țin de mine, în acest moment, nu câștig niciun ban. Asta în condițiile în care NICIODATĂ nu i-am refuzat ceva, niciodată nu i-am condiționat vreo achiziție, niciodată nu am discutat-o decât prin prisma îmi place/nu îmi place, niciodată nu i-am lăsat impresia, prin vorbă sau faptă, că o întrețin, că nu câștigă niciun ban și alte chestii care mi se reproșează mie acum.

Și nu știu ce să fac. Știu, o opțiune rapidă ar fi să divorțez, nu? Dar eu o iubesc. M-am căsătorit cu ea pentru că o iubeam, tot ce am făcut am făcut pentru ea, cu gândul la liniștea și fericirea ea. Și credeam că și ea simte același lucru.

Doar că, acum, nu știu ce să mai cred. Nu mai sunt neapărat la prima tinerețe și nu știu dacă e în regulă să îmi pierd ultimii ani relativ ok din viață alături de cineva care mă disprețuiește, dacă mă disprețuiește. Nici nu aș vrea să iau o decizie bruscă și să pierd femeia pe care încă o iubesc, doar pentru că am eu egoul rănit.

Efectiv nu știu ce aș putea face, de asta cer și niște păreri din afară, de la oameni neimplicați. Nu, nu am pe nimeni cu cine să vorbesc, toți prietenii, toate rudele știu că suntem foarte fericiți, foarte îndrăgostiți etc pentru că nimeni nu are acces la intimitățile noastre. Și dacă ar avea, probabil s-ar împărți în tabere. Iar asta nu ajută pe nimeni.

Nu știu. Citiți ce am scris și încercați să vă transpuneți în locul meu.
Ce ați face?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.