Prima oară când îmi amintesc un cutremur a fost prin 1991, cred (mi-e lene să caut datele reale), eram la cinematograf, în Giulești, lângă liceu, chiulisem de la ore, era ceva film cu chineji zburători și, deodată, acoperișul cinematografului a făcut hâț în sus și a intrat lumina în sală. Evident, toată lumea s-a speriat de s-a căcat pe ea, toți bărbații duri din sală se călcau pe bombeuri, care să iasă mai repede, eu, fiind mic și slab, știam că nu am șanse, așa că am ieșit când am putut.

Celălalt care mi-a rămas gravat în memorie a fost prin 2004, cred, locuiam în constanța, la ultimul etaj al unui bloc cu 4 etaje. Brusc, pământul a început să urle. Nu știu dacă așa a fost peste tot, sau dacă vă mai amintiți, dar urletul ăla îți îngheța sângele în vene. În plus, blocul se arcuia din toate încheieturile, era dificil să stai în picioare și a fost lung, lung cât o zi de post, câteva zeci de secunde, am zis că nu se mai termina, nevastă-mea începuse să își ceară iertăciunile de la mine, gen gata, crăpăm, vis.

De fiecare dată când apare câte un cutremur de ăsta un pic mai mărișor, nu mă pot bține să nu mă gândesc Gata, oare ăsta e cel ce îl prevestește pe cel mare, ăla de o să curețe jumătate de românia?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.