Am avut de făcut, zilele trecute, câteva zboruri prin lumea asta mare, recte Europa, prin urmare a trebuit să intru în cloaca aia numită aeroportul Otopeni, locul unde se strâng toate miasmele româniei, gata de a evacua locația temporar.
Că veni vorba de miasme, amobservat ceva caracteristic doar la pasagerii români.

Ați văzut că, la orice coadă, românii sunt cei care transformă coada într-un mol de rugby? Practic, coada de la îmbarcare. Cu o oră înainte, românii se așază la coadă, că aia e, nu se știe. În 5 minute, toți pasagerii se aliniază acolo, mai ales odată cu politica de overselling de la wizzair, care, după ce acoperă locurile din avion, pe cei pe care îi lasă afară îi declară neprezentați la îmbarcare și așa iau bani de la toți și nu returnează nimic. Dați-i în judecată în Bozgoristan, că nu au reprezentanță în românia.

Anyway, după ce se așază la coadă, românii, fără excepție, încep să avanseze. Coada ar trebui să fie simplă, nu? Doar are acces un singur om acolo, deci unul în spatele celuilalt, 50cm între ei, parfum. Ete că nu. Cel din spate face un mic pas în față. Mic. După care simte golul din lateralele celui din fața lui, așa că mai face un pas mic, față și lateral, până când umărul lui atinge aproape umărul opus al celui din față. Cel din spatele lor mai face și el 2 pași mici și se așază în partea cealaltă, că doar nu e mai prost. Următorul sesizează golul din fața lui și avanseazărapid și el, mulțumit că se mișcă coada. Și tot așa, ocupându-se tot spațiul gol, până când dintr-un rând de o persoană, devine o grămadă de rugby, în care toată lumea se înghesuie, transpiră, îi înjură pe Wizz, pe USR și pe toată lumea. Totul desfășurându-se într-un poligon mic, cu laturi finite. Iar restul aeroportului e gol, nu se mișcă nimic, mai sunt 50 de minute până la îmbarcare, totul e rarefiat, se stă pe scaunele goale din jur, se consumă cafeluțe și coli (pluralul de la cola). Doar într-un colț, neîngradiți de nimic și neobligați de nimeni, 300 de oameni se calcă, la propriu, pe picioare și schimbă viruși, bacterii și transpirație.

În fine, am divagat. Cum vă spuneam, eram pă Otopeni, sprijineam un scaun gol cu fesele-mi de aramă și mă uitam la grămadă agitată care consta din pasagerii ce voiau să se îmbarce spre Liverpool. Fiind vorba de Liverpool, aproape toată coada era formată din motorașe auxiliare de avion, cele de tip Dacă se opresc motoarele, pasagerii scot câte o mânuță pe fereastră și le mișcă ordonat, pe plan vertical, iar aeronava zboară singură.

Și cum stăteau motorașele noastre și se aglomerau reciproc, înjurând de zor chestii generaliste, doamnele motorașe își fluturau fustele, iar puiuții exersau metode educative specifice tip împingere reciprocă, bătaie, scuipatși altele, vine domnișoara de la Wizz, care se ocupă de îmbarcare și încearcă să facă ordine. Ghinionul dânsei era că domnii fizicieni propulsionari erau deja angrenați în discuții principiale despre rudele decedate ale fiecăruia, descrieri detaliate ale vaginului maternal al doamnelor genitoare ale adversarilor, invitații elegante la consumul de substanțe hrănitoare depuse în zonele cloacale ale doamnelor proprietate personală, ca academicienii de la școala de zbor Țop Gan.

Unul din domnii de mai sus trece de control, se oprește puțin, se întoarce și îi adresează altui domn o urare specifică anotimpului, în care se transmite, cu drag, interlocutorului, dorintele de a-i provoca fericire si multiple orgasme mamei domnului, prin intromisionarea delicată a organului reproducător în organul dânsei.

Interlocutorul, plin de fericire, se înroșește la față de recunoștință, îi apar niște vinișoare roșii pe ochi și urlă aproape către celalălalt, aceeași urare, dar în sens invers.
Moment în care domnișoara de la Wizz se oprește din ceea ce face și îl roagă frumos să se oprească din dedicații de genul.

La care domnul, surescitat, se întoarce către ea și îi susură gingaș, de s-au cutremurat balamalele scaunului:

– Tu ce pula mea vrei, fă, te-am băgat în seamă, de-te-n plm, fgm de zdreanță?!

S-a făcut o mică pauză în zonă, unii oameni au început să se uite ciudat amuzați. Ca sidenote, unii dintre voi poate nu știu, dar personalul navigant, inclusiv stewardesele, nu sunt doar glorified waiters. Ci au drept de viață și de moarte asupra întregului cargo al avionului și au, discreționar, dreptul de a nu permite accesul unui pasager în avion sau, de ce nu, dreptul de a-l dajos, fără ca nimeni să îi poată pune la îndoială decizia.

Vă zic, efectiv am simțit cum se încarcă aerul cu electricitate statică, când s-a ridicat tipa de deasupra hârtiilor, a făcut o pauză de câteva secunde, după care a zis, foarte calmă:
– Să mă dau în pula ta, a? Uooookei.

După care s-a întors către colegul ei, care urma să îl controleze pe agresivul zigoiner și îi spune, calmă, foarte calmă, îngrozitor de calmă:
– Domnul are interzis la zbor cu Wizz, nu mai pleacă azi. Vedem la ieșire din tură cât timp o să fie interzis în sistem. (Așa am aflat și eu că poți fi banat pe o cursă aeriană și să nu mai poți cumpăra bilete de la ei, pe niciun traseu)

Pe moment, the little engine that could nu a înțeles ce s-a întâmplat. Pentru că era foarte spre excesiv de nervos, se plimba turbat pe acolo, era rău, o fiară în cușcă, să mă oprească cineva că smulg carne din ea.

După care, pe minut ce trecea și coada se subția și nu îl băga nimeni în seamă, a început să realizeze. Când a prins un moment, a întins biletul și pașaportul către tipul de la scanare:
– Hai, gata, că m-am calmat, ia-mi și mie boletul, că să intru.

Ăla nici nu l-a băgat în seamă, a continuat să își facă treaba ca și cum nu ar fi existat. Am văzut, demult, un film în care cetățenii unui oraș, când voiau să îl pedepsească pe unul din ei care greșea grav, decideau că respectivul este invizibil, iar toată viața lor se desfășura fără să îi arate că i-au remarcat prezența, orice ar fi făcut, inclusiv furt. Nu reacționau decât la tentativă de omor și atunci îl omorau pe loc și aia e. În general, infractorii înnebuneau sau se sinucideau.

Așa era și urmașul lui Vishna din aeroportul Otopeni. Stătea cu mâna întinsă, de câteva minute și nimeni nu îl băga în seamă. Nici personalul, nici pasagerii, care îl ocoleau delicat, băăă, nimeni.

A realizat cu adevărat grozăvia când a intrat și ultimul om și tipa s-a dus și a închis poarta în spatele ei și a oprit semnalizarea aia cu Liverpool de pe panou. Vă zic, nu am văzut în viața mea așa ceva.

Și așa început posibila pradă antonesciană, (dacă mai trăia), să plângă, frățiorii mei. Cu lacrimi de sânge, băi, plângea și bolborosea ceva de copii, că să îl ierte, că a greșit, că era nervos, că trulululu, plângea de sărea cămeșuica Tommy Hilfinger pe el, îi curgeau mucii împreună cu lacrimile.

Era un spectacol pentru care aș fi plătit bani să îl văd. Bruta care, cu 5 minute înainte, era plecat tot în tipologia George Floyd cu puțin timp înainte de a fi prins de poliție, uitase că era o fiară și plângea cu urlete, cu haideți domnișoarăăăăăăăăă, vă rog eeeeeeu, iertați-măăăăăăă. Iar domnișoara era ca un zid, compelt indiferentă.

Vă zic, am râs de am behăit, cu transpirații reale. În ultima secundă, când a anunțat tipul cu culoarul mobil că închide, după ce l-a umilit ca pe ultima prostituată de pe centura Găeștiului, s-a întors în scârbă către el și i-a zis Du-te. Și s-a dus.

Vă spun, femeia aia e regină în casa ei și își merită coroana cu prisosință.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.