interviu

Ieri, Casteluna a fost la un interviu, pentru că vrea să își lărgească orizonturile, să mai vadă și să mai facă și alte chestii. Și mi se plângea că e emoționată și nu știe cum să își stăpânească emoția și să nu mai fie influențată de oamenii din fața ei.

Acum, sincer, eu nu am mai fost la un interviu de vreo 10 ani. Am fost și m-am întâlnit cu oameni care voiau să îmi ofere joburi, dar era cumva de pe picior de egalitate, eu eram cel căutat și dorit, discuția se învârtea în alte sfere, nu în clasicul Unde vă vedeți peste 5 ani?

Dar îmi aduc aminte de interviurile la care am fost în viață. Cele câteva sute, cred. La început, eram ultra terifiat de oamenii de acolo, întrebările mi se păreau esențial cretine, îmi puneam în CV toate porcăriile pe care le făcusem în viață, pur și simplu nu reușeam să mă integrez deloc în sistem.

După o perioadă și după ce am mai citit niște chestii, pe ici și colo, mi-am stabilit niște parametri în care mă învârteam, parametri care îmi dădeau siguranță și funcționau de fiecare dată. Iar când întâlneam vreun intervievator feroce, aveam o soluție sigură pentru a-l aduce pe terra, în fața mea, nu pe norișorul unde se cocoța cu de la sine putere.

Mi-l imaginam că e pe wc, constipat și transpirat, încercând să elimine o shaorma cu caviar. Dacă era o ea, mi-o imaginam în timpul unei partide de sex oral în care ea era la primire. Practic, după ce mă pufnea râsul, se duceau naibii și emoțiile.

La voi ce funcționează?