Mi-am scos duminică familionul la AFI Cotroceni, să mergem şi noi ca piţipoancele, să vedem cum arată, pentru că, spre ruşinea noastră supremă, nu fusesem niciodată. Adevărul e că am plecat odată spre el, dar dacă nu am cerut indicaţii, am ajuns învârtindu-mă prin jurul palatului lui băsescu, fie-i numele de tristă amintire.

Frumos. Mi-a plăcut bila aia de metal, inginera familiei a început să îmi explice cât de complicat e procedeul tehnic prin care se poate construi aşa ceva. După care am aflat şi cum rămâne patinoarul îngheţat chiar dacă e cald afară şi de ce puntea aia suspendată are marginea de jos în V. Totalmente instructiv. Dar nu despre asta voiam să vorbesc.

Ci despre aglomeraţie. Băi, AFI ăla e uriaş. Adică uriaş la modul cel mai uriaş posibil. Nu am văzut niciodată o măgăoaie atât de mare de construcţie, exceptând casa poporului, dar ea e locul de joacă al hoţilor ce sunt momentan la putere, deci nu contează.

Şi în urieşismul ăsta de mol, nu aveai loc să arunci un ac. Copii care ţi se împleticeau printre picioare, domni bine în căutare de domnişoare bine şi cozi. Cozi infernale, la orice chestie. La McDonalds se înghesuiau de zici că se dădea ceva gratis. La KFC la fel, dar măcar ăia chiar sunt buni, adică acolo am mâncat pentru prima oară, după multă vreme, chifle care sunt cu adevărat proaspete, nu vechituri, iar puiul era fierbinte şi zemos. Nu, nu l-am căutat de viermi.

Aşa că, unde e frate criza asta toridă, care ne lasă pe toţi uscaţi? Criză presupune să nu ai bani, să îţi mănânci de sub unghii la micul dejun şi unghiile seara, ca să poţi lua o masă de prânz decentă, cu şireturile de la bocanci.
Se pare că are boc dreptate când spune că am ieşit din criză şi suntem pe drumul cel bun, al bogăţiei.