Sunt împotriva pedepsei cu moartea. Cred că nici o lege, nici un grup uman, nu poate avea dreptul, indiferent de motivaţie, de a condamna un om la dispariţie. Corelat cu faptul că nu cred în dumnezeu şi viaţa de apoi, înseamnă că nimeni nu are dreptul, din punctul meu de vedere, să decidă când sau cum un om trebuie să moară. Mai ales atunci când nimeni nu e irefutabil.

Există o sumedenie de greşeli, mai ales în acest bastion al democraţiei, numit america, unde oamenii sunt ucişi pe capete de către tribunale, ca după ani de zile să se descopere că de fapt au fost omorâţi degeaba. Scuze?

Da, sunt de acord cu răzbunările personale. Mi-ai ucis un membru al familiei, vei avea şansa nesperată de a fi ucis de mine, cu orice risc. Ce îmi mai pasă mie ce se întâmplă după aia, dacă tu mi-ai omorât familia? Ce sunt eu fără ei? Nimic. Ori o viaţă fără ei, ori o viaţă în spatele gratiilor, e acelaşi căcat.

În Polonia, violatorii vor fi castraţi chimic.
Ok, toată lumea ia în calcul ideea că vai, mi-a violat fiica, să fie castrat, ucis, blabla. Dar dacă fiica minte? Dacă nu a fost viol, ci pur şi simplu şi-a dat seama că o muie bună nu compensează o reputaţie de-o viaţă? Dar dacă e o greşeală? Omul ăla rămâne distrus ca om, ca bărbat, pe viaţă.
Da, greşelile sunt puţine. Dar, puneţi-vă voi în procentul ăla mic, care sunt învinovăţiţi degeaba.
V-ar conveni?