Mă uitam la filmele de la cutremurul din Myanmar, cu clădirea aia care s-a prăbușit, construită de maeștrii chinezi și cu piscinele de la etaj care se revărsau (gizăs, ce senzație, e un clip în care pleacă pernele din piscină fix peste bord) și mă lua așa, cu tremurici.

Cea mai cumplită teroare a mea este să mă prindă un cutremur în casă, alături de copii. Să îi văd speriați și neajutorați și să fiu la fel de neajutorat, să nu pot să fac nimic pentru a-i ajuta, în afară de a-i ține în brațe. Brrr.

Vă zic, e terorizant, ca părinte. Și am trecut prin ceva cutremure, inclusiv 77. Unele le-am documentat pe blog, unul m-a prins pe WC, dar nu aveam copii la niciunul din cele serioase.

Dacă v-a plăcut ce ați citit, dacă știți că am rămas din ce în ce mai puțini oameni verticali, avem și noi nevoie de voi.

Alte articole din arhiva de aur