Scris de Valentin Andrei

Dacă crezi în tineri, crezi în viitor – Johan Cruyff

Scriu acest articol pentru că mă doare când văd cât de huliți și batjocoriți sunt tinerii fotbaliști români, de oameni care n-au avut vreodată tangență cu sportul de performanță și chiar de-ar fi avut, n-au avut suficientă capacitate intelectuală pentru a înțelege cum funcționează lucrurile.

Prea mult trăim din amintiri și prea puțin în prezent. Unul era jocul de acum 100 de ani și altul este în prezent, de aceea nu-l poți compara pe Pele cu Neymar, cum nu poți compara jocul din vremea lui Dobrin, cu cel în care joacă Ianis Hagi astăzi.

Fiind părinte de copil care a început fotbalul la vârsta de 6 ani și pe care-l practică de peste 5 ani, mă simt oarecum dator să aduc la cunoștință lucruri care ne-ar putea tempera avântul cu care aruncăm cu pietre în direcția greșită.

Voi începe cu concluzia, urmând apoi să argumentez totul.

La condițiile care sunt azi în România, doar faptul că un copil a ajuns să joace în fotbalul profesionist este o performanță în sine.

Da, tu, ăla cu mustață de acolo, nu zâmbi, că ar trebui să-i ridici statuie copilului care în 2020 ajunge să joace în fotbalul profesionist.

Calea către performanță este lungă și conține etape bine stabilite.

  1. U5-U11 – Foundation phase
  2. U12-U16 – Youth development phase
  3. U17-U21 – Professional development phase
  4. Senior Professional

În prima etapă, copilul trebuie să-și dezvolte abilitățile tehnice, cum ar fi alergarea cu mingea la picior, schimbările de direcție, pasele și șuturile scurte, lungi sau din voleu, cu ambele picioare, preluări sau driblinguri, etc.

Mai târziu, copilul trebuie să deprindă și abilități tactice, precum pasarea și combinarea, viziunea de joc, poziția de joc, luarea deciziilor, tranzițiile între linii, etc.

În tot acest timp, copilul trebuie să dobândească informații care să-i dezvolte personalitatea, să-și dezvolte abilități în ceea ce privește mentalitatea, să învețe despre agresivitate, despre respect, concentrare, motivare, încredere, despre entuziasm, despre abilitatea de a juca sub presiune și despre multe altele.

Toate acestea nu ar fi posbile în absența unei academii de fotbal, locul în care jucătorul să fie în centrul atenției totutor departamentelor, cum ar fi Identificarea și Recrutarea Talentelor, Educație, Coaching, Sporturi și Medicină, Dezvoltarea și Progresul Jucătorului, Leadership și Management, Susținere Financiară, etc.

Acum, haideți să vă povestesc cum este la noi. Le voi pune cu bullet-uri și nu neapărat într-o ordine, dar sunt convins că veți putea trage cu ușurință aceași concluzie

  • Mai toate școlile de fotbal din România se numesc Academii. Copiii se antrenează doar pe gazon sintetic, pe niște terenuri vai de mama lor. Apropo, dacă nu știați că aceste terenuri sunt cancerigene, aflați că în 2016, Ajax schimba gazonul cancerigen al academiei sale. Mai multe categorii de vârstă se antrenează în același timp, pe același teren, fiindcă nu există mai multe sau suficient de multe terenuri în “academiile” noastre.
  • Copiii din România nu văd terenul cu iarbă (există și unele mici excepții, dar să nu vă gândiți că antrenamentul este exclusiv pe iarbă), iar când ajung să joace pe iarbă, zici că-i pui să joace-n nisip. Antrenamentele, campionatele și aproape toate turneele se joacă pe teren cu gazon sintetic. Cum ar putea performa pe iarbă, când copilul s-a antrenat și jucat doar pe sintetic în ultimii 10-15 ani?
  • Taxele de antrenament, plus banii adiționali pentru echipamente, cantonamente, turnee, etc., însumează costuri pe care nu mulți și le permit. Haideți să facem calculul minim:
  1. Taxă antrenament: 300 lei/lună x 12 luni = 3.600 lei/an
  2. Costuri drum casă-antrenament-casă (autobuz, taxi, benzină, apă pentru copil): 30 lei/antrenament x 3 antrenamente/sapt x 40 saptămâni = 3.600 lei/an
  3. Costuri echipament (tricouri, geacă, trening, ghete, etc): 1.500 lei/an
  4. Cantonament: 1.500 lei/an
  5. Turnee (cazare, masa, taxe, pentru copil și parinti, transport): 5.000 lei/an (dacă te duci doar la 1-2 turnee organizate aproape de casă)
  6. Vize medicale sportive, taxe meciuri amicale sau de campionat: 500 lei/an

_____________________

Total: 14.200 lei/an

Așadar, minim 3.000 Euro pe an de copil. Câți părinți au banii aceștia? Atenție, acestea sunt doar costuri pentru un fotbal numit bășcălie. Dacă vrei să mergi cu copilul tău către performanță, luându-i antrenamente individuale, oferindu-i o nutriție adecvată sau echipamente de calitate, atunci suma se triplează, cel puțin.

  • Dacă la punctul precedent am discutat despre costuri, vreau acum să dărâm mitul care spune că cei săraci ar performa mai bine. Da, poate ar performa mai bine, dar în condițiile în care toate costurile ar fi suportate de club, ci nu de părinți. În ziua de azi, niciodată nu vei ajunge să faci sport de performanță, mâncând parizer după antrenament, sau mai rău, neavând ce mânca. E foarte trist, dar acesta este adevărul. Dacă clubul ar suporta cheltuielile copilului, poate fi adevărat faptul că un copil sărac ar fi mult mai ambițios decât unul care are PS5 și IPhone 11 PRO acasă, dar cu condiția ca acesta să primească o educație sănătoasă de la părinții săi.
  • Antrenorul este plătit cu un 2000-2500 lei/lună, dar el și familia sa sunt motivați de faptul că lucrează omul face ceea ce-i place. Fotbalul ține de foame, deci avem antrenori extrem de motivați.
  • Antrenorul este singura persoană care se ocupă de copii, el trebuind să-i invețe toate abilitățile expuse mai sus, absolut necesare în formarea copilului. Antrenorul trebuie să fie și technician, dar și pedagog, să îi învețe și cum să lovească mingea, dar și cum să se motiveze sau să priceapă ce este respectul ori încrederea în sine. Același antrenor trebuie să învețe 25-30 de copii deodată, într-o oră și jumătate de antrenament. Mai nou, antrenorii sunt plătiți la numărul de copii, asta dereglând și mai mult drumul copilului care dorește să meargă pe drumul către performanță. Dacă un copil practică fotbalul de 5 ani, de mâine poate avea ca partener de antrenament un copil venit pentru prima data la un antrenament de fotbal, nimeni văzând o problema în asta. Împărțirea pe criterii de skills începe să devină legendă, nu mai e timp, profitul trebuie să fie mai mare, deci totul la grămadă.
  • Majoritatea antrenorilor, chiar dacă unii au practicat fotbal de performanță, sunt varză ca pedagogi. N-au nicio treabă cu meseria de antrenor de copii. Își varsă toate frustrările din cariera lor pe copii. Nu există teme de antrenament, totul se face după ochi, după feeling.
  • Ajungi cu copilul la 5-6 ani, iar după nici trei luni, antrenorii și părinții cer copilului abilități pe care ar trebui să le practice abia în faza a treia. “Hai, măi Gigele, dă-o-n mă-sa de treabă, de ce nu urci?”, în spune antrenorul, în timp ce copilul acela nici nu are noțiunea de a urca sau de a coborî. Ca să întărească spusele antrenorului, părintele îl ia și el la o tură, “Gigele, dacă nu urci, nu mai mănânci în seara asta”. Credeți că doar Gigel va fi afectat? Categoric nu, toți ceilalți copii vor fi afectați.
  • Dacă copilul încearcă o schemă a la Messi, e trimis imediat pe bancă, cu reproșusi cât să audă toată tribuna. Că o făcea în finala UCL, în minutul 90, când erau conduși, nu într-un antrenament, la vârsta de 7 ani.
  • Putându-i număra pe degetele unei mâini, până și unii din antrenori buni ajung să facă compromisuri, din cauza șefilor, dar și a părinților. Părinții vor rezultate, șefii vor faimă pentru a atrage mai mulți abonați. Deși antrenorul explică etapele de formare a unui copil, deși transmite mesajul că nu contează rezultatul la această vârstă, nu va avea forță în fața părinților și șefilor de club.
  • Există echipe formate din selecții, cu jucători talentați, ademeniți de la alte echipe. Nu jucătorii sunt ademeniți, ci părinții acestora. Aceste echipe, cu copii la aceste vârste, de 9-11 ani, sunt doar bucurii de moment, hrană pentru ego-ul părinților, antrenorilor și șefilor de club. La această vârstă, copii joacă mai mult din talentul nativ și mai puțin datorită antrenamentului. Va veni pubertatea, unii se alungesc rapid, alții au creșterea mai lentă, centrul lor de greutate se schimbă și surprize, surprize, copilul Hagi de acum 2 ani, azi nici nu se mai vede din munțime. Nu din cauza lui, ci din cauza antrenorilor, dar mai ales din cauza părinților care trăiesc visul copiilor.

Antrenorii aceștia muncesc copiii de 8-11 ani, mai mult decât sunt munciți jucătorii profesioniști. Îi aleargă pe munți, pe scări, îi duc la sala de forță, până le dă sângele pe nas, la propriu. Pe termen scurt, poate par mai bine pregătiți din punct de vedere fizic, dar pe termen lung, acești copii au de suferit. De ce fac asta? Simplu, pentru a crește notorietatea antrenorului și pentru a hrăni părinții duși cu pluta.

  • De la 13 ani, fotbalul se mută de la teren redus, adică minifotbal, la 11 x 11, adică adevăratul fotbal. Aceasta este perioada în care devin vizibili și jucători nebăgați în seamă până acum, însă și perioada în care foarte mulți copii renunță la fotbal, neputând menține ritmul. Cu toate acestea, foamea după bani a antrenorilor și șefilor de club, dar și tâmpenia părinților, fac ca puștii să continue, chiar dacă e clar că nu mai au nicio treabă cu fotbalul. Acest lucru conduce și la alterearea condițiilor pentru ceilalți jucători care chiar au potential. Că e făcut sau nu pentru fotbal, trebuie să rămână.
  • Sunt o mulțime de părinți care oferă cadori, ba chiar și sub formă de bani cash antrenorilor. Sunt părinți care susțin financiar școlile de fotbal, doar ca odraslele lor să joace în prima echipă, să se poată bate la 10 ani pentru o cupă din Decathlon. Da, sunt părinți care contribuie lunar cu sute de euro pentru ca băiețelul lor să joace, ca ei să-l poată pune pe Facebook. Problema este că acești copiii iau locul unora mai pregătiți, mulți din ei lăsându-se din frustrare.
  • Trecând la 11 x 11, campionatele tot pe gazon artificial se țin. Cine vreți să vină din urmă și cum să mențină ritmul când va vedea pentru prima data iarba?
  • Părinții sunt cei mai mari gropari ai viitorului copiilor lor. Copiii lasă școala pentru fotbal, desi, în aceste condiții, ei nu vor ajunge niciodată fotbaliștii la care visează părinții lor neștiutori. Părinții, acești oameni care au dat faild în viață, dar care speră la mai mult noroc pentru copil. În fotbal nu există noroc, poate doar puțin, există muncă și doar muncă. Și muncă făcută cu cap, nu după cum te taie capul. Iar oamenii din cluburi sunt nepăsători, nimeni nu verifică rezultatele școlare.
  • Pentru că mă aștept și la comentarii legate de Academia Hagi, vreau să spun că ceea ce a făcut Hagi acolo este un lucru extraordinar, dar să nu pierdem din vedere un lucru esențial. Toți acei jucători ai lui, care au ajuns în semifinalele Campionatului European U21 din Italia, aveau cel puțin 12-14 ani de fotbal în spate, înainte ca Hagi să-i vadă și să-i ia. Să le oferim merite și celor care au dus copiii prin primele două etape de formare, de au ajuns să fie luați de Academia lui Hagi.

 

După 12-15 ani de derută, sfaturi contradictorii, sfaturi proaste, școală puțină, dar și mai puțin fotbal, copilașul acela inocent, în vârstă de 6 ani, cu gândul la Messi și Ronaldo, ajunge să fie hulit pe un stadion. De ce? Doar pentru că copilul nu are pârghiile necesare pentru a se apăra în fața unui adult? Spun asta pentru că am observat, în numeroase cazuri, că copiii sunt mult mai cu capul pe umeri decât părinții.

În concluzie, când mai înjurați un jucător, mai bine întrebați-l cine i-a fost antrenor în perioada de formare, până la 11-16 ani și cine e prostul de tac-su.