Unii dintre voi știți că îmi place să mai gătesc, din când în când, zilnic, din cauză că nu vrem să murim otrăviți de Luna sau ceva.
Stăteam eu azi, în timp ce ciopârțeam o ceapă și mă gândeam la bunica mea.
Femeie de la țară, muncitoare de la cântatul cocoșului până noaptea târziu, epitrop la biserică, 4 copii.

Băi, femeia aia efectiv avea o mână de aur la gătit. Nu, nu țin minte cum erau mâncărurile, mi s-a spus că, din motive de traume, creierul șterge memoria non selectiv și lasă doar bits and pieces. Nu prea mai țin minte nici cum arăta la față, ultima amintire fizica, cu un trup micut, de pe un pat de spital, nu îmi aduce în fața ochilor și chipul.

Dar o țin minte cum tăia ceapa în cubulețe, ținând-o în mâini. Cu o dexteritate fantastică, din câteva mișcări transforma o ceapă de aia mare în niște cubulețe de câțiva milimetri, tăind-o în timp ce o ținea în mână. Același lucru cu celelalte legume, făcea cartofii feliuțe, cubulețe, în timp ce mai purta și conversație cu cineva sau dădea niște indicații. Întindea aluatul de ieșea, nu știu cum dracu, o foaie perfect rotundă, pe care presa un pahar și ne făcea pampuște.

Și mă uit la mine, care gătesc de zeci de ani și efectiv nu sunt în stare să tai o ceapă ca lumea. Ca să fac cartofii cubulețe, îi tai pe blat, felii, bucata cu bucata, ca ultimul loser. Dacă întind o foaie de aluat, iese un dodecaheidron în două planuri, vai mama lui, inegal, cu bucăți întinse aiurea, mai gros într-o parte, eventual și cu câte o găurică undeva.

Și mă întreb, unde naiba, pe linia genetică, s-a pierdut dexteritatea aia? Că sigur sigur am sângele ei, pentru că sunt nepot după mamă….