🔹 De ce țin morțiș să am covoare în casă

👶 După cum bine știți, am crescut copil sărac. Am crescut fără covor în casă. Podeaua era rece, linoleumul era standardul. Avusesem covoare, de alea cu trandafiri, de la Bucovina, dar ni le furaseră niște oameni de bine. Țin minte că, la un moment dat, aveam, în dormitor, pe jos, o pătură de aia militară, peste care am răsturnat eu, din neatenție, un reșou, care a ars-o într-un colț. Așa că acum, aveam, pe jos, o pătură militară cu urma rezistenței unui reșou.

🏠 Tinerețea, ca oricare altul, am petrecut-o prin tot felul de chirii dubioase, cu mobilă stil (știți genul, mobilat stil, iar mobila e dormitor Ileana și sufragerie Margareta, cumpărate în boomul din 1970), iar pe jos, neapărat, un covor de ăla cu motive înflorate, circulare, ovale, eventual șterse de timp sau de jeg. La bază erau papucii de casă.

🧶 Ce e ciudat e că, în timp, te înveți cu lucrurile astea și ai impresia că așa îți dorești tu să fie. Ajunsesem adult, multiplu medaliat cu aur la căsătorii și eu credeam că mie nu îmi place să am covoare în casă, efectiv am avut o reacție de recul când a cumpărat Luna primele noastre covoare living. Pentru că, nu-i așa, mie nu îmi plac covoarele, eu nu vreau să am covoare pe jos.

🎯 Ghici ce. Acum am două covoare în living, nu unul. Bine, din cauză că e foarte lung și nu găsesc un covor, care să îmi placă și care să și acopere suprafața. Și am și în dormitor. Și analizez intens ideea de a-mi pune pătrățele de alea de covoare care se lipesc de podea, în toate holurile.

Nu de alta, dar ca să fie.

Dacă v-a plăcut ce ați citit, dacă știți că am rămas din ce în ce mai puțini oameni verticali, avem și noi nevoie de voi.

Alte articole din arhiva de aur

Eurovision 2012 livetext

Director Web, concluzii